time passing

Last year, two researchers from the Paris School of Economics, writing in the Philosophical Transactions of the Royal Society B, promoted a new theory about how we perceive time. “Instead of considering an ‘internal timer’ that gives rise to differences in time perception,” they wrote, “we adopt the idea that individuals ‘experience’ time.” A big part of that experience is emotions, and the researchers theorize that the more positive an anticipated emotion, the slower that time will pass. If a person is waiting for something pleasant to occur, say, opening presents on Christmas morning or entering a warm Metro station after a long, chilly walk, she will experience positive emotions like joy that will improve the situation. Time will seem to expand, and she will experience impatience. But if a person is awaiting a negative experience, like a trip to the dentist or having to make that chilly walk, she will experience experience negative emotions such as grief or frustration. Time will seem to pass more quickly, but she will undergo anxiety. “Time is not absolute,” the researchers write, “but can rather have a certain ‘elasticity’ or the person, which will depend on the kind of emotions she experiences.”

Compoziţie sociálă

"Momentul iunie 1958, retragerea trupelor sovietice, mi-a atras atenţia mai ales printr-un cuvânt ce apărea în documentele de partid şi care mi se părea, din punct de vedere semantic, straşnic de comic, nebănuindu-i, însă, şi sensurile uşor tragice: „împăciuitorism“. Rezoluţia Plenarei din iunie 1958 cerea „demascarea şi smulgerea din rădăcini a împăciuitorismului“ de care era acuzat rectorul nostru, un academician biolog, şi de care aveau să fie acuzaţi curând, în „demascările“ publice organizate de partid, universitari, oameni de cultură sau artişti. A fost contextul în care, la 12 martie 1959, în marea sală a Căminului 303 din Cotroceni, sub conducerea prim-secretarului pe Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Florian Dănălache, s-a organizat o asemenea „demascare“. Timp de 12 ore, în faţa a mii de studenţi, judecarea profesorilor noştri s-a făcut cu acuze brutale şi hilare şi cu apostrofări mitocăneşti, ajungându-se până la sugerarea unor atitudini filonaziste. Replici demne ale dascălilor Pippidi, Berza şi Nestor au fost aplaudate nu o dată la scenă deschisă. În cele din urmă aceştia au invocat numele meu, eu refuzând să-i acuz, solidarizându-mă, dimpotrivă, cu cauza profesorilor. Trei săptămâni mai târziu, o altă „demascare“ a fost organizată în Facultatea de Istorie, pentru sancţionarea mea. Capetele de acuzare care au condus la excluderea mea din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi la exmatricularea din facultate au fost: împăciuitorism, antisovietism, apartenenţa la un grup spiritualist, elitism, precum şi faptul că nu fusesem pionier."

Analític

"Procesul de afectare a atitudinilor si reprezentarilor sociale, a constiintei comune constituie un proces continuu, spun studiile, dureaza cel putin doua-trei generatii. Incerc sa explic ca imaginea pe care o avem despre acesti mentori ai nostri nu e completa, ei furnizau numai o parte din ce gindeau si produceau, ofereau adesea un comportament de fatada. Conservau adesea, in culise, laturi mult mai bogate si mai nuantate ale gindirii lor, uneori opinii opuse celor puse pe chipul exterior si in scrisul lor. Interpretarea operei acestora e, deci, incompleta daca o luam asa cum o gasim in textele tiparite, aprobate de diriguitorii vremii. Trebuie sa marturisesc, insa, ca nu am intilnit o receptivitate deosebita, uneori nici macar un interes simulat. Mai degraba indiferenta. Daca nu dezaprobare explicita, nemascata. Parca nimeni nu vrea sa gindeasca trecutul nostru in toate datele sale, sa-l analizeze si sa-l prelucreze in toata complexitatea sa. O comoditate atotcuprinzatoare s-a intins ca o mantie cognitiva peste spiritul critic moldovenesc, de care sintem atit de mindri."

Tendínțe

Unul dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost şi gânditorul Petre Ţuţea. De numele acestuia se leagă unul dintre puţinele evenimente fericite din istoria puşcăriei, şi anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Ţuţea directorului penitenciarului, prin care ameninţă cu sinuciderea în masă a tuturor deţinuţilor politici. Evenimentul se petrecea prin anul 1958, când conducerea de stat a luat hotărârea de a înfiinţa un centru de reeducare pentru minori (cunoscut ca şcoală de corecţie), dar scopul fiind acoperirea detenţiei politice care există în continuare, însă sub denumirea de „drept comun”. Nimeni din localitate nu îndrăznea să spună ce se petrece acolo şi nimeni nu „vedea” căruţă puşcăriei care ducea morţii la cimitir. La Ocnele Mari au fost exterminaţi prin împuşcare o serie de figuri însemnate ale intelectualităţii româneşti şi oameni simpli, legaţi de idealul luptei anticomuniste, îngropaţi că anonimi în cimitirul Bozeasca. Penitenciarul rămâne în istoria României drept unul dintre cele mai dure centre de detenţie, unde condiţiile insuportabile contribuiau decisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.

jocul ipotezelor

...Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura.Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: "Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul ?"
Brâncuşi: Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva".Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: "Arta este jocul aparenţelor". "Numai atît?!", a zis Brâncuşi.

Eu: "Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său". Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei "Pasărea măiastră". Cînd l-am întrebat, a răspuns:"Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini."

pretéxt

Dacă jurnal înseamnă viaţă înregistrată şi comentată, viaţă de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nici o importanţă. Poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există în planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme - mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele. Tot ce spun poate fi lesne combătut, există desigur o poezie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţială, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvântului meu: ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături. Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decât această afirmaţie.

Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai întotdeauna alipit campaniilor ideologice. Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei tari, exact în măsura în care a apărut, masiv promovat, în postura de superstar revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în acelaşi timp acidă şi superficială printre clişee justiţiare şi petarde lingvistice întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, a acelui spirit care nu se lasă şi nu se lasă dus de curente a pus capăt unei tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea adesea criminală în raport cu misiunea pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful a început să magnetizeze ocult şi să atragă fani. Discipolii au fost scutiţi de probele iniţierii, pur şi simplu pentru că noii „filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat baremurile şi au trecut la recrutarea de clone şi cópii.
După 1945, spiritul european a continuat să reţină, vlăguit şi confuz, nomenclatorul profesional al reflexiei. Măcar nominal, filosofii n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, însă filosofii au devenit altceva. Figura solitarului care rosteşte oracular inepţii existenţiale sau refuză să fie clar, invocând o dramă lingvistică privată, a înlocuit statura clasică a filosofului de sistem. În mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, afişând, totuşi, pretenţia unui discurs pentru colectivitate. Filosoful nu mai e alături de, ci deasupra comunităţii pe care o trece prin propriile insatisfacţii şi frustrări personale. Comunitatea trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos al conceptelor progresiste: eliberare, insurgenţă, antialienare. În mare, postura marxistă a câştigat partida, implantând în mijlocul agorei detractori spirituali ai tradiţiei comunitare. Egoul gânditorului e punctul de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. Filosoful pe care societăţile îl caută în momente de criză a dispărut. În locul lui, noul star filosofic, consacrat de busturile fosforescente ale unor Derrida, Foucault sau Chomsky, e exact atât: o replică, un mulaj mai mult sau mai puţin defectuos al nesiguranţei mascate în cultul deconstrucţiei.

Perceptíbil

Altă idiosicrasie, spuneam, este aceea la diversitate, cu accentul compensatoriu pus pe unitate (aici contradicţia lui Noica e flagrantă, cum arată, cu numeroase probe, Al. Paleologu). Urmează idiosincrasia la bunul simţ, confundat, reducţionist, de Noica cu "simţul comun". Or scrie Al. Paleologu (şi nu putem decât să-i dăm dreptate, lui şi maestrului său, Montaigne): "Bunul simţ este filosofia însăşi." Iar mai departe: "Lui Noica i se întâmplă fără voia lui să aibă deseori un imens bun simţ; aceasta îl face să fie filosof (mare, cred eu); dar, cu sau fără voia lui, i se întâmplă cel puţin tot atât de des şi contrariul (si cred că asta îl face să aibă succes)." În fine, ultima, dar poate cea mai evidentă idiosincrasie ar fi, după Al. Paleologu, "apriorismul impacient", altfel spus, citirea şi interpretarea realităţii printr-o grilă de sensuri şi conotaţii dinainte puse în ordine, o citire nepăsătoare şi rapidă. Atunci la ce bun existenţa acestei realităţi, dacă sensul ei ultim (şi singur) stă în sensul conferit dinainte de iluminările noastre lăuntrice? Sigur, fără aceste iluminări realitatea însăşi riscă să se destrame, "dar a o ţine toată viaţa numai aşa, a trece prin lume numai cu ochii închişi, întorcându-i mereu spatele, a nu percepe lucrurile decât parţial, excedat şi agasat, pe motiv că le cauţi sensul şi logos-ul, asta e o cam nefilosofică grabă şi un abuz de apriorism."

Mémoires improvisés.

Echanger signifie, en général, se priver d'une certaine chose pour en obtenir une autre ; par exemple nous avons une valeur, nous la vendons pour en acheter une autre. Mais dans ce drame, je ne vois pas qu'aucun des personnages se prive de quelque chose qui lui appartient, afin d'en obtenir une autre qu'il ne possédait pas. Plutôt que d'un échange, il me semble qu'il s'agit d'un concert. Des âmes très différentes par leurs points de vue, par le but qu'elles poursuivent, trouvent cependant qu'elles ont, en leur possession, dans ce que la scolastique appelle un habitus, le moyen de concerter avec d'autres et de provoquer leur possession, leur habitude, à une richesse qu'ils ne possédaient pas, de sorte que sans se priver, sans se priver d'un bien qu'ils possèdent, ils acquièrent, ils mettent cependant en exploitation, si l'on peut dire, ce bien qu'ils avaient, de manière à lui faire donner des conséquences plus riches ; chacun acquiert une valeur en somme de provocation. De même que dans un concerto la valeur du violon ou de l'alto est provoquée, poussée à son plein exercice, par le dialogue de l'autre violon et du violoncelle. Et le mot Echange aurait plutôt dans ce drame une valeur musicale (...) Les quatre personnages sont inséparables l'un de l'autre, aucun d'eux n'a été conçu séparément, mais en fonction des autres ; par lui-même il serait difficile de savoir ce qu'il est et ce qu'il vaut. II ne vaut et il n'existe que par comparaison avec les trois autres. (...) Alors, dans ce temps artificiel que constitue l'unité classique, les quatre personnages sont ensemble et quoi qu'ils fassent, ils ne peuvent pas éviter d'être ensemble pendant la courte durée du lever du soleil à son coucher, où ils sont réunis. Ce que leur tempérament les obligerait à faire, ils sont emprisonnés, pour ainsi dire, dans la nécessité dramatique, c'est là l'intérêt de la pièce justement. Une idée que j'ai développée plus tard, c'est que dans l'histoire, aussi bien dans l'histoire réelle que dans l'histoire fictive, les personnages sont provoqués par la situation ; ce n'est pas une situation qu'il s'agit de développer au moyen de personnages, ce n'est pas des personnages qui trouvent leur illustration dans une situation, comme c'est le cas dans Shakespeare, c'est une situation donnée comme dans nos classiques qui provoque les personnages eux-mêmes. Alors, l'objet du dramaturge est, complètement rempli, de sorte que les quatre personnages épuisent, pour ainsi dire, la situation que le dramaturge s'est proposée.

jurnalistul

În timp ce în Argentina "trei fiinţe asemănătoare celor umane, cu o statură de doi metri, îmbrăcate în costume fosforescente" coboară din cer pe o "farfurie zburătoare" şi militari de pe Terra trag în ei - fără folos - cu mitraliere terestre; în timp ce celebrul cardiolog din Ohio, Dewale, apreciază că transplantul de inimă nu reprezintă, într-o perspectivă mai largă, nici o brânză pentru omenire; în timp ce centrele de previziuni spaţiale din Boulder anunţă că în Soare a avut loc o furtună magnetică cum nu s-a mai "văzut" din '66 încoace; în timp ce un escroc italian de mâna întâi vinde cinstiţilor oameni cheli loţiuni pentru creşterea părului, la trei milioane de lire bucata; în timp ce în Anglia un milion jumătate de căsătorii sunt periclitate de sforăitul unuia dintre soţi; în timp ce pe undeva prin Franţa oameni simpli şi în toată firea din departamentul Indre pregătesc o reconstituire a bătăliei de la Austerlitz şi măreţe fresce animate ale secolului lui Talleyrand - în tot acest timp câţiva oameni, tot de pe lumea asta, îşi bat capul să afle cui i-a scris Beethoven, la 6-7 iulie 1812, din Toeplitz, scrisoarea - numită între specialişti - "către nemuritoarea iubită". Nu se ştie nimic precis. De curând, doctorul Schmidt G�rg a răsturnat teza Massin-Katznelson conform căreia femeia ar fi - în cazul cel mai puţin improbabil - Jos�phine de Brunswich. Alţi specialişti consideră că nici Schmidt G�rg nu e convingător căci - zic ei - de ce eu, Beethoven, nu pot să-i scriu în 1812 o scrisoare nebună de dragoste unei femei pe care toţi zic că am încetat s-o iubesc în 1807? Într-adevăr, de ce? Întrebarea mi se pare fundamentală. În acest timp...
18 :
Donald Crowhurst, specialist englez în electrotehnică, în vârstă de treizeci şi şase de ani, căsătorit, patru copii, pasionat de navigaţie, se hotărăşte să participe la "Globul de Aur", competiţie organizată de ziarul Sunday Times: ocolul pământului pentru navigatorii solitari. Concurenţii sunt liberi să plece când vor, din primăvară până la 31 octombrie 1968; nu mai târziu, pentru că altfel s-ar găsi în mijlocul oceanului în plină iarnă, când furtunile periclitează navigaţia. Va câştiga cinci mii de lire sterline navigatorul care se va fi întors primul în patrie, după ce va fi făcut ocolul pământului; deoarece concurenţii nu pleacă toţi în aceeaşi perioadă, va câştiga alte cinci mii de lire sterline acela care, chiar dacă nu s-a întors primul, va fi făcut ocolul globului în timpul cel mai scurt.
20 :
La 20 august 1850 a murit Balzac. Critica literară de mult nu mai numără anii scurşi de la acel atac. S-o lăsăm în pace. Precum Balzac, nu vom putea renunţa la personaj decât riscând să renunţăm la noi înşine. Persoana a treia, dacă nu e amăgire, dacă nu e fum, e o stratagemă pentru a aduce ..

pergamént

Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului; când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când mă gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile, pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius, şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor; când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri; când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodaf�-uri şi la rugurile, mai tinere încă, trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi - încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe, stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrită, dar atât de uşor inflamabilă, mi se par înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. Şi totuşi - acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost - şi totuşi scriu, cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge, aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea?

bolovani de aur

* MT: Domnule Fănuş Neagu, cum aţi defini libertatea după ce aţi trecut prin atâtea regimuri, sisteme?
O mare necunoscută! Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea dăm peste un alt vis, peste alt dor nebun de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.
* MT: Care a fost libertatea care v-a plăcut cel mai mult? Cea de la 18 ani?
Nu. Cea de la 5, 6, 8, 10 până la 16 ani, când mă urcam în cireş sau mă aruncam de pe mal în gârlă, când mă pierdeam prin lanurile de floarea-soarelui... Vezi ce bucolic sunt?
* MT: E libertatea copilăriei.
Este vraja copilăriei. Singura de care dispunem şi la o vârstă înaintată. Vraja copilăriei e cea care defineşte acea parte a artiştilor români exilaţi din contemporaneitate: Eminescu, Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu etc. Veţi găsi în ei toată vatra de vis a României în care se rosteşte pe sine versul: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Libertatea copilăriei este unică, de neatins şi, din nefericire, irepetabilă.

Lumea valorilor

Activitatea omenească fiind în esenţa ei voinţă, care urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenţă a activităţii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte? Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul.
Viaţa neavând un scop în sine, care este conţinutul acestui ideal? Pentru a răspunde, D. Gusti examineză, pe rând, soluţiile date acestei probleme, înlăturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morală practică, şi scepticismul, care neagă existenţa unui criteriu absolut, şi cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observaţii superficiale şi pe contradicţii construite în mod fictiv. El înlătură apoi rigorismul formalist, care neglijează realitatea psihică inerentă operaţiei de motivare, căutând criteriul actului moral în conformitatea, imposibilă, a voinţei cu legea morală, precum şi eudemonismul, hedonist şi utilitarist, care, în neputinţa determinării calitative a bunului suprem, aritmetizează un bun social relativ şi maxim. Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omeneşti, D. Gusti adoptă un punct de vedere original, precedând la o analiză funcţională a structurii procesului motivării. El constată astfel, împotriva intelectualismului, că voinţa omenească e întemeiată pe afecţiuni tipice: iubire de sine, simpatie şi religiozitate, stabilind totuşi, şi împotriva sentimentalismului, că raţiunea suficientă a actului moral nu stă în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de voinţă: reprezentarea anticipată a efectului, care generează scopul şi mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei concepţii, D. Gusti înlătură antinomia libertate-determinism, arătând cum în actul motivării finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotrivă o presupune, fără ca totuşi acestă presupunere să compromită libertatea raţională, motivată, a agentului moral.

socio-politic românesc

..Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine,...

neîndoiós

...'În anii dictaturii, ne-am administrat stângaci bruma de curaj; cu patologică resemnare – teama; cu pesimism bolnăvicios – speranţele; cu ineficienţă – şansele. Nu cred că după 1989 ne-am dovedit manageri mai pricepuţi. Ne-am administrat entuziasmul cu orbire; deziluziile – cu acreală; opţiunile politice – cu “Dă-i în mă-sa, toţi sunt la fel!”; obligaţiile cetăţeneşti – cu nepăsare; prieteniile – cu indulgenţă vinovată; duşmăniile – cu patimă nestăvilită. Aşa am consolidat, încă o dată, Complicitatea.
Dorim şi avem dreptul să aflăm cine şi cum s-a pus în slujba răului. Suntem extrem de îndârjiţi, pentru că timp de două decenii s-a făcut tot ce a fost posibil ca urmele să fie şterse iar accesul nostru la adevăr să fie atât de limitat, încât să devină, practic, irelevant. Probele ni se oferă cu ţârâita, bine pieptănate, abil direcţionate şi cu un potenţial uriaş de a ne întuneca judecata. Dacă ne livrăm necondiţionat acestui demers, riscăm să devenim, încă o dată, parte a Complicităţii.'...

Istoria comunismului povestită

SCENA 2
Iuri Petrovski în biroul directorului Grigori Dekanozov.
Directorul: Dumneavoastră înţelegeţi, dragă Iuri Petrovski, că astăzi nimeni, nimeni nu trebuie să rămână în afara luminii artei şi literaturii. Concepţia noastră ştiinţifică despre societate spune că omul se află în centrul atenţiei partidului. Noua noastră concepţie umanistă, aşa cum am fost învăţaţi de Marele Lenin şi de Marele Stalin, spune că socialismul nu este posibil fără transformarea omului. Iar arta, literatura, toate astea au un rol imens în transformarea omului... Din această cauză mi-am pus eu întrebarea: şi bolnavii mintal? Nu sunt şi ei oameni? Nu trebuie să fie transformaţi şi ei? N-ar trebui să beneficieze şi ei de binefacerile artei, ale literaturii? În măsura posibilului, bineînţeles... Eu unul ...

LecŢia lui GOYA

“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

high touch

.."..Modernismului posomorît şi pesimist, cu poezia lui golită de „răspuns uman”, îi ia locul o postmodernitate integratoare, sofisticată şi simplă, intelectuală şi bazic umană în acelaşi timp. Lumea se schimbă în jurul nostru pe zi ce trece. Cum ar putea să stea pe loc literatura? În contexte noi, marile ei teme cer o continuă regîndire. Timpul, spaţiul, universul, viaţa şi moartea sînt mistere tot mai mari cu cît aflăm mai multe despre ele. Tehnica nu spulberă „a lumii taină”, ci dimpotrivă, cantitatea ei de necunoscut, de „taină” e tot mai mare şi, poate pentru prima dată, chiar omul cel mai inteligent e depăşit de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ar mai putea oare cineva astăzi să scrie o De rerum natura contemporană? Poate că temerarul ar începe poemul nu ca Lucreţiu cu triumful lui Epicur, ci cu al lui Einstein şi nu despre atomi ar vorbi, ci despre fractali sau „catastrofe” şi nu despre „simulacrele” din somn sau cele „naturale”, ci despre simulacrele maşinăriilor. Dar, asta, sînt sigură, ar păstra-n urzeală „elogiul poeziei” (chiar de-ar suna a-njurătură!)..."..

Timpul ca pseudonim

"Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al iraţionalului. Ce i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frămîntă subteran viaţa? De cîte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc. Teologii sînt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui conştientă. Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii.
Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i a atribuit dintru început."

Asfinţit de Europă, răsărit de Asie

"-Luaţi aminte, toate neamurile de păsări, rosti doamna cu mantilă violet şi mănuşi albe, ca de-acum înainte să nu mai aflăm la nimeni sminteală: singure numai dropiile din Valahia şi Scitia Minor pot da numele de regină şi Dropie magică unei surate de-a lor. Dropiile din Bulgaria să renunţe la gînduri de uzurparea legendei, fiindcă nimeni din neamul lor nu s-a lăsat dat flăcărilor pe Rugul Sfânt. Cocorii de jertfă, făceţi-vă datoria! Nicu Gange, depui înscrisurile în mâinile stareţei sfintei mănăstiri Celic-Dere din Dobrogea.
Rostind acestea, doamna în mantilă violet şi cu mănuşi albe se pierdu spre fundul lacului, sau poate în constelaţiile răsturnate, puii de zeu egiptean se retraseră în fântâna cu mir, ierburile şi lanurile de grâu se umplură de arome puternice. Din toate zările năvăli miros de pelin. Şi, peste el, mirosul îndurerat al ovăzului sălbatic. O crenguţă de negară, rănită cândva de un bob de grindină, căzu c-un pocnet sec. Alta îi luă locul, şovăind, dar nu-şi duse împlinirea până la capăt. Rămase pe drumul ei ireal, asemeni crucilor de pe toată întinderea câmpiei, care lăsau grâul să le lunece pe sub braţele lor de piatră spre alte şiruri de gorgane purtând nume de cai, de oi, de fiare sălbatice şi foarte rar de oameni. Pe una din ele sta scris că fusese ridicată în cinstea sergentului Ion, căzut, probabil, în lupte, cu gândul la lanul lui de grâu. "

Sediţiúne

...."Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent… Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni…”. Cam asta spune el despre 1956. După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani...."

Etnológic

..."Greu de înteles astăzi, după scurgerea timpului la care se adaugă efectele politizante ale autoritătilor de stergere a memoriei, ce s-a întîmplat în momentul asa-zisei reforme culturale (1948), cu întregul sistem al învătămîntului: programe scolare, profesori si elevi. Dar supravietuitorii si documentele de arhivă confirmă că toate cele trei compartimente de bază amintite, programe scolare, profesori, elevi au fost distruse în totalitate, că li s-au bulversat întelesul, directia, existenta. Ca si după decembrie 1989, nu se poate vorbi de „revolutie”, „reformă”, „schimbare”, cuvinte extrase din discursul propagandistic, ci de asasinat în toată regula: scoala stalinizată, profesorii si elevii, cei mai buni, băgati la închisoare, cei rămasi, tinuti sub aspră supraveghere, adesea cu securist la poartă. Deocamdată, comandourile kremlinizate din conducerea statului îsi atintiseră privirile de vasilisc spre vîrfurile si ramurile maiestuoase ale etnicului, ca în anii imediat următori să fie atins trunchiul si apoi rădăcinile, ceea ce s-a înfăptuit prin deportările masive de populatie si prin extinderea zonelor celulare, sub presiunea a două evenimente importante, unul intern: socializarea fortată a agriculturii, al doilea extern: ridicarea Cortinei de Fier după anii '50. Orice scoală de pe cuprinsul întregii tări a pătimit din greu între 1947-1949, pierzîndu-si oamenii de valoare. Au fost înlocuiti cu „venitúri”, cum ar spune Eminescu (mai ales că s-a introdus în mare parte învătămîntul în limba lui Lenin si a lui Stalin) si aruncati în somaj sau direct în moarte. Pînă si învătătorul meu de sat, Mihai Simionescu, acela care ne învăta cîntece patriotice pentru serbările de sfîrsit de an desfăsurate la Crucea monumentului eroilor, unde erau inscriptionate numele celor căzuti pe front, dintre părintii si rudele noastre, a fost alungat si înlocuit cu un activist de partid; ca să nu mai vorbesc de Liceul National din Iasi, unde mi-am făcut studiile: profesorii Ocneanu (filozofie), Tăzlăuanu (Anatomie), Papastopol si Bălteanu (Istorie), Rascu (Geografie), Gliga (Muzică) au fost înhătati de securitate si de moarte, rînd pe rînd, în acel scurt interval de timp. Nu-l cunosc pe autor decît prin intermediul cărtii Tăblitele de săpun de la Itset – Ip.Dar cele narate în legătură cu anii săi de liceu, „Traian Doda”, de unde s-a constituit nucleul lotului celor 22 de elevi de la patru unităti de învătămînt mediu din Caransebes si Lugoj, se aseamănă pînă la identitate cu cele întîmplate la liceul meu din Iasi. „Eram la vîrsta elanurilor tineretii, ne mărturiseste autorul, si trăiam cu ardoare sentimentul că aveam obligatia morală de a reface măcar în parte ceea ce fusese cîndva România Mare sau de a păstra ceea ce mai rămăsese din ea. Ne iubeam cu ardoare tara si neamul si eram în stare să ne dăm viata pentru ele. În acest spirit am fost educat si eu si regretatul meu prieten si coleg Obrejan Ion. Simteam nevoia de a ne împotrivi unui proces de degradare morală prin educatia făcută la orele de curs politic introduse atunci în scoală. .."

De altminteri

"LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Şi pisicul Fricot are patru lăbuţe. Cîte lăbuţe au Isidore şi Fricot? DOMNUL BĂTRÎN: Impreună sau fiecare? JEAN (lui Berenger): Viaţa-i o luptă, e laş cine refuză lupta. LOGICIANUL: Impreună sau fiecare - e totuna! BERENGER (lui Jean): Ce pot face? Sînt dezarmat. JEAN: Dar înarmează-te, dragul meu, înarmează-te! DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului, după ce s-a chinuit reflectînd): Opt. Opt lăbuţe. LOGICIANUL: Logica duce la calculul mental. DOMNUL BĂTRÎN: Are multe faţete! BERENGER (lui Jean): Şi unde să găsesc armele? LOGICIANUL: Logica nu cunoaşte limite! JEAN: In tine însuţi. Prin voinţa proprie. BERENGER: Ce arme? LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Vei vedea... JEAN (lui Berenger): Armele răbdării, ale culturii, armele inteligenţei. (Berenger cască.) Trebuie să devii un spirit vioi şi strălucitor. Mai întîi, pune-te la punct. BERENGER: Cum să mă pun la punct? LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Acum iau două lăbuţe de la aceste pisici. Cîte lăbuţe au mai rămas? DOMNUL BĂTRÎN: E complicat. BERENGER: E complicat. LOGICIANUL: Ba nu, din contră, e simplu. DOMNUL BĂTRÎN: O fi simplu pentru dumneata, dar nu şi pentru mine. BERENGER (lui Jean): O fi uşor pentru tine, dar nu şi pentru mine. LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Dar faceţi un efort de gîndire, zău aşa. Haide, concentraţi-vă! JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voinţă, zău aşa. Hai, concentrează-te!.... ..LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Luaţi o foaie de hîrtie şi calculaţi. Dacă scazi şase lăbuţe de la două pisici, cu cîte lăbuţe rămîne fiecare pisică? DOMNUL BĂTRÎN: Aşteptaţi un moment... (Scoate o hîrtie din buzunar şi-ncepe să calculeze.) JEAN: Iată ce trebuie să faci: te îmbraci cumsecade, te bărbiereşti zilnic şi-ţi pui cămaşă curată. BERENGER: Costă scump spălatul cămăşilor... JEAN: Economiseşti de la băutură. Asta pentru aspectul exterior: pălărie, o cravată ca asta pe care ţi-am dat-o, un costum elegant şi pantofii daţi bine cu cremă. (Enumerînd elementele vestimentare, Jean arată spre propria-i pălărie, cravată, cămaşă, pantofi.) DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Există mai multe soluţii posibile. LOGICIANUL: Spuneţi! BERENGER: Şi după aceea? Spune. LOGICIANUL:Vă ascult. BERENGER: Te ascult. JEAN (lui Berenger): Eşti un timid, însă nu lipsit de calităţi. BERENGER: Eu? Calităţi? JEAN: Pune-le-n valoare. Trebuie să fii la curent cu totul. Fii la curent cu evenimentele literare şi culturale ale epocii. DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): O primă posibilitate: o pisică poate să aibă patru labe, iar cealaltă - două. BERENGER (lui Jean): Am atît de puţin timp liber. LOGICIANUL: Ai calităţi, ar fi de-ajuns să ţi le pui în valoare. JEAN: Profită de atît de puţinul timp liber, nu-l lăsa să se piardă fără folos. DOMNUL BĂTRÎN: N-am avut vreme să mi le fructific. Toată viaţa mea am fost funcţionar. LOGICIANUL: Intotdeauna se poate găsi timp pentru educaţie. JEAN (lui Berenger): Timp se găseşte. BERENGER: Acuma-i prea tîrziu."
...DOMNUL BĂTRÎN: Dacă iei două lăbuţe din opt, de la două pisici... JEAN: Chiar în momentul ăsta se joacă una. Nu lăsa să-ţi scape prilejul. DOMNUL BĂTRÎN: Am putea avea o pisică cu şase lăbuţe... JEAN: Ar fi o excelentă iniţiere în viaţa artistică a vremii noastre. DOMNUL BĂTRÎN: ...şi o alta fără nici o lăbuţă. BERENGER: Ai dreptate, ai dreptate. Mă voi pune la punct cum ai spus. LOGICIANUL: In cazul acesta va fi vorba de-o pisică privilegiată.

Concludént

"LOGICIANUL (către Domnul Bătrîn): Iată, deci, un silogism exemplar. „Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare cîte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sînt pisici."
DOMNUL BĂTRÎN: Dar şi cîinele meu tot patru labe are.
LOGICIANUL: Atunci e pisică.
BERENGER (lui Jean): Eu de-abia mai am putere să trăiesc. Cred că nici n-am chef de viaţa.
DOMNUL BĂTRÎN (către Logician, după ce a reflectat îndelung): Care va să zică, logic, cîinele meu e o pisică.
LOGICIANUL: Logic, da. Insă şi contrariul e la fel de adevărat.
BERENGER (lui Jean): Mă apasă singurătatea. Ca şi societatea.
JEAN: Te contrazici. Cine te apasă: solitudinea sau multitudinea? Zici că eşti un gînditor, dar n-ai nici o logică.
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): E foarte frumoasă logica.
LOGICIANUL: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.
BERENGER (lui Jean): E anormal să trăieşti.
JEAN: Dimpotrivă. Nimic nu e mai natural. Dovada: toată lumea trăieşte. BERENGER: Dar morţii sînt mai numeroşi decît viii. Iar numărul morţilor creşte. Viii sînt rari.
JEAN: Morţii nu există, e cazul s-o spunem!... Ah! ah! (Rîde-n hohote.) Şi morţii te îngreunează? Cum poţi să simţi pe umeri greutatea a ceva care nu există?... BERENGER: Mă întreb şi eu dacă exist sau nu!
JEAN: Dragul meu, nu exişti fiindcă nu gîndeşti. Ia gîndeşte-te un pic, să vezi cum exişti.
LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Alt silogism: „Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică".
DOMNUL BĂTRÎN: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate. LOGICIANUL: Păi vezi...
JEAN (lui Berenger): In fond, eşti un farsor. Un mincinos. Spui că viaţa nu te interesează, numai că - totuşi- cineva te interesează.
BERENGER: Cine?
JEAN: Coleguţa de birou care a trecut pe-aici adineauri. Eşti îndrăgostit de ea!
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică.
LOGICIANUL: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt."

Lost in Translation

Last year I went fishing with Salvador Dali. He was using a dotted line. He caught every other fish... (Steven Wright)
I would never die for my beliefs because I might be wrong... (Bertrand Russell)
I'm an idealist. I don't know where I'm going, but I'm on my way... (Carl Sandburg)
I'm still an atheist, thank God...( Luis Bunuel)
One man that has a mind and knows it can always beat ten men who haven't and don't... (George Bernard Shaw )
Great spirits have always found violent opposition from mediocrities. The latter cannot understand it when a man does not thoughtlessly submit to hereditary prejudices, but honestly and courageously uses his intelligence and fulfills the duty to express the results of his thought in clear form...( Albert Einstein)
I never teach my pupils. I only attempt to provide the conditions in which they can learn. ..(Albert Einstein)
Experience teaches only the teachable... (Aldous Huxley )
The true teacher defends his pupils against his own personal influence... (Amos Bronson Alcott )
An Englishman thinks he is moral when he is only uncomfortable... (George Bernard Shaw)

Sense and Sensibility

The family of Dashwood had long been settled in Sussex. Their estate was large, and their residence was at Norland Park, in the centre of their property, where, for many generations, they had lived in so respectable a manner as to engage the general good opinion of their surrounding acquaintance. The late owner of this estate was a single man, who lived to a very advanced age, and who for many years of his life, had a constant companion and housekeeper in his sister. But her death, which happened ten years before his own, produced a great alteration in his home; for to supply her loss, he invited and received into his house the family of his nephew Mr. Henry Dashwood, the legal inheritor of the Norland estate, and the person to whom he intended to bequeath it. In the society of his nephew and niece, and their children, the old Gentleman's days were comfortably spent. His attachment to them all increased. The constant attention of Mr. and Mrs. Henry Dashwood to his wishes, which proceeded not merely from interest, but from goodness of heart, gave him every degree of solid comfort which his age could receive; and the cheerfulness of the children added a relish to his existence. By a former marriage, Mr. Henry Dashwood had one son: by his present lady, three daughters. The son, a steady respectable young man, was amply provided for by the fortune of his mother, which had been large, and half of which devolved on him on his coming of age. By his own marriage, likewise, which happened soon afterwards, he added to his wealth. To him therefore the succession to the Norland estate was not so really important as to his sisters; for their fortune, independent of what might arise to them from their father's inheriting that property, could be but small. Their mother had nothing, and their father only seven thousand pounds in his own disposal; for the remaining moiety of his first wife's fortune was also secured to her child, and he had only a life-interest in it.

A light man

April 4, 1857. – I have changed my sky without changing my mind. I resume these old notes in a new world. I hardly know of what use they are; but it’s easier to stick to the habit than to drop it. I have been at home now a week – at home, forsooth! And yet, after all, it is home. I am dejected, I am bored, I am blue. How can a man be more at home than that? Nevertheless, I am the citizen of a great country, and for that matter, of a great city. I walked to-day some ten miles or so along Broadway, and, on the whole, I don’t blush for my native land. We are a capable race and a good-looking withal; and I don’t see why we shouldn’t prosper as well as another. This, by the way, ought to be a very encouraging reflection. A capable fellow and a good-looking withal; I don’t see why he shouldn’t die a millionaire. At all events he must do something. When a man has, at thirty-two, a net income of considerably less than nothing, he can scarcely hope to overtake a fortune before he himself is overtaken by age and philosophy – two deplorable impediments. I am afraid that one of them has already planted itself in my path. What am I? What do I wish? Whither do I tend? What do I believe? I am constantly beset by these impertinent whisperings. Formerly it was enough that I was Maximus Austin; that I was endowed with a cheerful mind and a good digestion; that one day or another, when I had come to the end, I should return to America and begin at the beginning; that, meanwhile, existence was sweet in – in the Rue Tronchet. But now! Has the sweetness really passed out of life? Have I eaten the plums and left nothing but the bread and milk and corn-starch, or whatever the horrible concoction is? – I had it to-day for dinner. Pleasure, at least, I imagine – pleasure pure and simple, pleasure crude, brutal, and vulgar – this poor flimsy delusion has lost all its charm. I shall never again care for certain things – nor indeed for certain persons. Of such things, of such persons, I firmly maintain, however, that I never was an enthusiastic votary. It would be more to my credit, I suppose, if I had been. More would be forgiven me if I had loved a little more, if into all my folly and egotism I had put a little more naïveté and sincerity. Well, I did the best I could; I was at once too bad and too good for it all. At present, it’s far enough off ; I have put the sea between us; I am stranded. I sit high and dry, scanning the horizon for a friendly sail, or waiting for a high tide to set me afloat. The wave of pleasure has deposited me here in the sand. Shall I owe my rescue to the wave of pain? At moments I feel a kind of longing to expiate my stupid little sins. I see, as through a glass, darkly, the beauty of labour and love. Decidedly, I am willing to work. It’s written.
7th. – My sail is in sight; it’s at hand; I have all but boarded the vessel. I received this morning a letter from the best man in the world. Here it is:–
DEAR MAX – I see this very moment, in the old newspaper which had already passed through my hands without yielding up its most precious item, the announcement of your arrival in New York. To think of your having perhaps missed the welcome you had a right to expect from me! Here it is, dear Max – as cordial as you please. When I say I have just read of your arrival, I mean that twenty minutes have elapsed by the clock.

Flowers

• Mrs. Dalloway said she would buy the flowers herself.

For Lucy had her work cut out for her. The doors would be taken off their hinges; Rumpelmayer’s men were coming. And then, thought Clarissa Dalloway, what a morning—fresh as if issued to children on a beach.
What a lark! What a plunge! For so it had always seemed to her, when, with a little squeak of the hinges, which she could hear now, she had burst open the French windows and plunged at Bourton into the open air. How fresh, how calm, stiller than this of course, the air was in the early morning; like the flap of a wave; the kiss of a wave; chill and sharp and yet (for a girl of eighteen as she then was) solemn, feeling as she did, standing there at the open window, that something awful was about to happen; looking at the flowers, at the trees with the smoke winding off them and the rooks rising, falling; standing and looking until Peter Walsh said, “Musing among the vegetables?”—was that it?—“I prefer men to cauliflowers”—was that it? He must have said it at breakfast one morning when she had gone out on to the terrace—Peter Walsh. He would be back from India one of these days, June or July, she forgot which, for his letters were awfully dull; it was his sayings one remembered; his eyes, his pocket-knife, his smile, his grumpiness and, when millions of things had utterly vanished—how strange it was!—a few sayings like this about cabbages.

The Waves

The sun had not yet risen. The sea was indistinguishable from the sky, except that the sea was slightly creased as if a cloth had wrinkles in it. Gradually as the sky whitened a dark line lay on the horizon dividing the sea from the sky and the grey cloth became barred with thick strokes moving, one after another, beneath the surface, following each other, pursuing each other, perpetually.
As they neared the shore each bar rose, heaped itself, broke and swept a thin veil of white water across the sand. The wave paused, and then drew out again, sighing like a sleeper whose breath comes and goes unconsciously. Gradually the dark bar on the horizon became clear as if the sediment in an old wine-bottle had sunk and left the glass green. Behind it, too, the sky cleared as if the white sediment there had sunk, or as if the arm of a woman couched beneath the horizon had raised a lamp and flat bars of white, green and yellow spread across the sky like the blades of a fan. Then she raised her lamp higher and the air seemed to become fibrous and to tear away from the green surface flickering and flaming in red and yellow fibres like the smoky fire that roars from a bonfire. Gradually the fibres of the burning bonfire were fused into one haze, one incandescence which lifted the weight of the woollen grey sky on top of it and turned it to a million atoms of soft blue. The surface of the sea slowly became transparent and lay rippling and sparkling until the dark stripes were almost rubbed out. Slowly the arm that held the lamp raised it higher and then higher until a broad flame became visible; an arc of fire burnt on the rim of the horizon, and all round it the sea blazed gold.

Hegel in France

Neither Idealism Nor Materialism
Marxists in the 1920s paid tribute to the German dialectician. Among the reasons suggested by Koyré for the lack of interest in Hegel were the obscurity of Hegel's writing, the strength of Cartesian and Kantian philosophical traditions, Hegel's Protestantism, but, above all, the incredulity of the French toward Hegel's "strict identity of logical synthesis and historical becoming." [3] On the contrary for French rationalists, history was separate from reason or logic, which was eternal, outside time. If this was the situation, how can we account for the abrupt turn to Hegel in the 1940s? In the eyes of many converts to Hegel, the catastrophic defeat of France in 1940 had discredited liberal-bourgeois intellectual and political traditions, leaving the nation in a conceptual vacuum. The only moral force left in France, on the eve of the Liberation, came from the Resistance movement, which had been dominated by politically progressive groups. In the estimate of Henri Lefebvre, after the Liberation, there was no longer bourgeois thought calling itself such."[4] The experience of the war and the Resistance "transformed the basic givens of intellectual life in France: the themes of reflection, the problems, concepts, and attitudes."[5] After 1944, there was a longing for basic renewal, social, political, and intellectual. With a combined socialist and Communist vote reaching a majority, intellectuals harbored the dream of imminent and radical social transformation. During the hopeful but finally disillusioning post-war years, the "decisive philosophical event" was the discovery of the Hegelian dialectics There were thus direct links between the collapse of the old bourgeois world, the expectations of socialism, and the emergence of interest in Hegel.

Le Rire

Nous nous mouvons parmi des généralités et des symboles, comme en un champ clos où notre force se mesure utilement avec d'autres forces ; et fascinés par l'action, attirés par elle, pour notre plus grand bien, sur le terrain qu'elle s'est choisi, nous vivons dans une zone mitoyenne entre les choses et nous, extérieurement aux choses, extérieurement aussi à nous‑mêmes. Mais de loin en loin, par distraction, la nature suscite des âmes plus détachées de la vie. Je ne parle pas de ce détachement voulu, raisonné, systématique, qui est oeuvre de réflexion et de philosophie. Je parle d'un détachement naturel, inné à la structure du sens ou de la conscience, et qui se manifeste tout de suite par une manière virginale, en quelque sorte, de voir, d'entendre ou de penser. Si ce détachement était complet, si l'âme n'adhérait plus à l'action par aucune de ses perceptions, elle serait l'âme d'un artiste comme le monde n'en a point vu encore. Elle excellerait dans tous les arts à la fois, ou plutôt elle les fondrait tous en un seul. Elle apercevrait toutes choses dans leur pureté originelle, aussi bien les formes, les couleurs et les sons du monde matériel que les plus subtils mouvements de la vie intérieure. Mais c'est trop demander à la nature. Pour ceux mêmes d'entre nous qu'elle a faits artistes, c'est accidentellement, et d'un seul côté, qu'elle a soulevé le voile. C'est dans une direction seulement qu'elle a oublié d'attacher la perception au besoin. Et comme chaque direction correspond à ce que nous appelons un sens, c'est par un de ses sens, et par ce sens seulement, que l'artiste est ordinairement voué à l'art. De là, à l'origine, la diversité des arts. De là aussi la spécialité des prédispositions. Celui‑là s'attachera aux couleurs et aux formes, et comme il aime la couleur pour la couleur, la forme pour la forme, comme il les perçoit pour elles et non pour lui, c'est la vie intérieure des choses qu'il verra transparaître à travers leurs formes et leurs couleurs. Il la fera entrer peu à peu dans notre perception d'abord déconcertée. Pour un moment au moins, il nous détachera des préjugés de forme et de couleur qui s'interposaient entre notre oeil et la réalité. Et il réalisera ainsi la plus haute...

Des choses que l'on peut révoquer en doute

Supposons donc maintenant que nous sommes endormis, et que toutes ces particularités, à savoir que nous ouvrons les yeux, que nous branlons la tête, que nous étendons les mains, et choses semblables, ne sont que de fausses illusions; et pensons que peut-être nos mains ni tout notre corps ne sont pas tels que nous les voyons. Toutefois il faut au moins avouer que les choses qui nous sont représentées dans le sommeil sont comme des tableaux et des peintures qui ne peuvent être formées qu'à la ressemblance de quelque chose de réel et de véritable, et qu'ainsi, pour le moins, ces choses générales, à savoir des yeux, une tête, des mains et tout un corps, ne sont pas choses imaginaires, mais réelles et existantes. Car de vrai les peintres, lors même qu'ils s'étudient avec le plus d'artifice à représenter des sirènes et des satyres par des figures bizarres et extraordinaires, ne peuvent toutefois leur donner des formes et des natures entièrement nouvelles, mais font seulement un certain mélange et composition des membres de divers animaux; ou bien si peut-être leur imagination est assez extravagante pour inventer quelque chose de si nouveau que jamais on n'ait rien vu de semblable, et qu'ainsi leur ouvrage représente une chose purement feinte et absolument fausse, certes à tout le moins les couleurs dont ils les composent doivent-elles être véritables.
(§6) Et par la même raison, encore que ces choses générales, à savoir un corps, des yeux, une tête, des mains, et autres semblables, pussent être imaginaires,

(play, 1909)

The hall at Dedborough Park. Entrance at left from the vestibule, main approach to the house, etc. Entrance centre from the terrace, gardens, park itself, etc. Entrance at right from other reception-rooms, ‘saloon’, etc. BANKS, the Butler, comes in from left, ushering LORD JOHN, and a minute afterwards LADY SANDGATE appears, entering from the terrace with a folded telegram in her hand.
BANKS
No, my lord, no stranger has arrived. But I’ll see if anyone has come in – or who has. (Then as he perceives LADY SANDGATE, who has not heard the foregoing.) Lord John, my lady. (Exit BANKS to left.)
LORD JOHN
I luckily find you at least, Lady Sandgate – they tell me Theign’s off somewhere.
LADY SANDGATE
Only in the park: open to-day for a school-feast from Dedborough – as you may have made out from the avenue; giving good advice, at the top of his lungs, to four hundred and fifty children.
LORD JOHN
(Amused.) Oh, he’s so great on such occasions that I’m sorry to be missing it.
LADY SANDGATE
I’ve had to miss it – I’ve just left them. But he had even then been going on for twenty minutes, and I dare say that if you care to take a look you’ll find him still at it.

The outcry

“No, my lord,” Banks had replied, “no stranger has yet arrived. But I’ll see if any one has come in – or who has.” As he spoke, however, he observed Lady Sandgate’s approach to the hall by the entrance giving upon the great terrace, and addressed her on her passing the threshold. “Lord John, my lady.” With which, his duty majestically performed, he retired to the quarter – that of the main access to the spacious centre of the house – from which he had ushered the visitor. This personage, facing Lady Sandgate as she paused there a moment framed by the large doorway to the outer expanses, the small pinkish paper of a folded telegram in her hand, had partly before him, as an immediate effect, the high wide interior, still breathing the quiet air and the fair panelled security of the couple of hushed and stored centuries, in which certain of the reputed treasures of Dedborough Place beautifully disposed themselves; and then, through ample apertures and beyond the stately stone outworks of the great seated and supported house – uplifting terrace, balanced, balustraded steps and containing basins where splash and spray were at rest – all the rich composed extension of garden and lawn and park. An ancient, an assured elegance seemed to reign; pictures and preserved ‘pieces’, cabinets and tapestries, spoke, each for itself, of fine selection and high distinction; while the originals of the old portraits, in more or less deserved salience, hung over the happy scene as the sworn members of a great guild might have sat, on the beautiful April day, at one of their annual feasts. Such was the setting confirmed by generous time, but the handsome woman of considerably more than forty whose entrance had all but coincided with that of Lord John either belonged, for the eye, to no such complacent company or enjoyed a relation to it in which the odd twists and turns of history must have been more frequent than any dull avenue or easy sequence. Lady Sandgate was shiningly modern, and perhaps at no point more so than by the effect of her express repudiation of a mundane future certain to be more and more offensive to women of real quality and of formed taste. Clearly, at any rate, in her hands, the clue to the antique confidence had lost itself, and repose, however founded, had given way to curiosity – that is to speculation – however disguised. She might have consented, or even attained, to being but gracefully stupid, but she would presumably have confessed, if put on her trial for restlessness or for intelligence, that she was, after all, almost clever enough to be vulgar. Unmistakably, moreover, she had still, with her fine stature, her disciplined figure, her cherished complexion, her bright important hair, her kind bold eyes and her large constant smile, the degree of beauty that might pretend to put every other question by.
Lord John addressed her as with a significant manner.....

Ieri cu vedere spre Azi

"Fie că vrei lîngă Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ sau în Fundaţie, centrul Iaşiului îţi oferă cu greu un moment de răgaz în zilele noastre. Într-un trafic de cele mai multe ori aglomerat şi cu tineri din ce în ce mai zgomotoşi, istoria acestei zone – mult pomenită prin toate ghidurile turistice – pare mai degrabă să se ascundă printre teii imenşi, de teama agitaţiei şi a trecerii nemiloase a timpului. De îndată ce treci de Spitalul de Urgenţă şi sediul Academiei Române din Iaşi, strada Lascăr Catargi apare ca o adevărată oază de linişte şi istorie ce abia aşteaptă să fie descoperită. Numită pentru prima dată Uliţa Sturdzoaiei, aici se regăsesc numeroase vile şi case vechi aparţinînd clasei de mijloc a sfîrşitului de secol XX. Pînă la apariţia primelor construcţii pe actualul bulevard Carol I (cunoscut mai bine ca bulevardul Copou), această stradă era principalul loc de promenadă pentru ieşenii înstăriţi. Fastul vechii epoci se vede în continuare, Palatul Sturdza (sediul Radio România Iaşi), sediul TVR Iaşi, Institutul European sau clădirea unde a învăţat Emil Racoviţă duc mai departe istoria fostei capitale a Moldovei."..
.

The Doctrine of Being

BEING is the notion implicit only : its special forms have the predicate 'is'; when they are distinguished they are each of them an 'other': and the shape which dialectic takes in them, i.e. their further specialisation, is a passing over into another. This further determination, or specialisation, is at once a forth-putting and in that way a disengaging of the notion implicit in being; and at the same time the withdrawing of
being inwards, its sinking deeper into itself. Thus the explication of the notion in the sphere of being does two things: it brings out the totality of being, and it abolishes the immediacy of being, or the form of being as such. 85. ] Being itself and the special sub-categories of it which follow, as well as those of logic in general, may be looked upon as definitions of the Absolute, or metaphysical definitions of God : at least the first and third category in every triad may,—the first, where the thought-form of the triad is formulated in its simplicity, and the third, being the return from differentiation to a simple self-reference. For a metaphysical definition of God is the expression of His nature in thoughts as such: and logic embraces all thoughts so long as they continue in the thought-form. The second sub-category in each triad, where the grade of thought is in its differentiation, gives, on the other hand, a definition of the finite. The objection to the form of definition is that it implies a something in the mind's eye on which these predicates may fasten. Thus even the Absolute (though it pur-ports to express God in the style and character of thought) in comparison with its predicate (which really and distinctly expresses in thought what the subject does not), is as yet only an inchoate pretended thought—the indeterminate subject of predicates yet to come. The thought, which is here the matter of sole importance, is contained only in the predicate : and hence the propositional form, like the said subject, viz. the Absolute, is a mere superfluity (cf. § 31, and below, on the Judgment). Each of the three spheres of the logical idea proves to be a systematic whole of thought-terms, and a phase of the Absolute. This is the case with Being, containing the three grades of quality, quantity, and measure. Quality is, in the first place, the character identical with being: so identical, that a thing ceases to be what it is, if it loses its quality. Quantity, on the contrary, is the character external to being, and does not affect the being at all. Thus e.g. a house remains what it is, whether it be greater or smaller; and red remains red, whether it be brighter or darker. Measure, the third grade of being, which is the unity of the first two, is a qualitative quantity. All things have their measure : i. e. the quantitative terms of their existence, their being so or so great, does not matter within certain limits; but when these limits are exceeded by an additional more or less, the things cease to be what they were. From measure follows the advance to the second sub-division of the idea, Essence.

The three forms of being here mentioned, just because they are the first, are also the poorest, i. e. the most abstract. Immediate (sensible) consciousness, in so far as it simultaneously includes an intellectual element, is especially restricted to the abstract categories of quality and quantity.

Then and Now

[i]
Plus ça change, plus c'est la même chose.
[ii]
BIAGIO BUONACCORSI had had a busy day. He was tired, but being a man of methodical habit before going to bed made a note in his diary. It was brief: "The City sent a man to Imola to the Duke." Perhaps because he thought it of no importance he did not mention the man's name: it was Machiavelli. The Duke was Caesar Borgia.
It had been not only a busy day, but a long one, for Biagio had set forth from his house at dawn. With him on a stout pony went his nephew, Piero Giacomini, whom
Machiavelli had consented to take with him. It happened to be Piero's eighteenth birthday, October 6th, 1502, and so was a fitting day for him to go out into the world for the first time. He was a well-set-up youth, tall for his age and of an agreeable aspect. Under his uncle's guidance, for his mother was a widow, he had received a good education; he could write a good hand and turn a comely phrase not only in Italian, but in Latin. On the advice of Machiavelli, who passionately admired the ancient Romans, he had acquired more than a cursory knowledge of their history. Machiavelli cherished the conviction that men are always the same and have the same passions, so that when circumstances are similar the same causes must lead to the same effects; and thus, by bearing in mind how the Romans coped with a given situation men of a later day might conduct themselves with prudence and efficiency.
It was the wish both of Biagio and his sister that Piero should enter the government service in which Biagio held a modest post under his friend Machiavelli.
The mission on which Machiavelli was now going seemed a good opportunity for the boy to learn something of affairs, and Biagio knew that he could not have a better mentor. The matter had been settled on the spur of the moment, for it was only the day before that Machiavelli had been given his letter of credence to the Duke and his safe-conduct. Machiavelli was of an amiable disposition, a friend of his friends, and when Biagio asked him to take Piero with him immediately agreed. But the lad's mother, though she saw that it was a chance that could not be missed, was uneasy. He had never been parted from her before and he was young to go out into a hostile world; he was besides a good boy and she was afraid that Machiavelli would corrupt him, for it was notorious that Machiavelli was a gay fellow and a dissolute. He was, moreover, not in the least ashamed of it and would tell improper stories about
his adventures with women of the town and with maidservants at wayside inns which must bring a blush to a ....-

Russell's Paradox

Significance of the paradox
The significance of Russell's paradox can be seen once it is realized that, using classical logic, all sentences follow from a contradiction. For example, assuming both P and ~P, any arbitrary proposition, Q, can be proved as follows: from P we obtain P ∨ Q by the rule of Addition; then from P ∨ Q and ~P we obtain Q by the rule of Disjunctive Syllogism. Because of this, and because set theory underlies all branches of mathematics, many people began to worry that, if set theory was inconsistent, no mathematical proof could be trusted completely. Russell's paradox ultimately stems from the idea that any coherent condition may be used to determine a set. As a result, most attempts at resolving the paradox have concentrated on various ways of restricting the principles governing set existence found within naive set theory, particularly the so-called Comprehension (or Abstraction) axiom. This axiom in effect states that any propositional function, P(x), containing x as a free variable can be used to determine a set. In other words, corresponding to every propositional function, P(x), there will exist a set whose members are exactly those things, x, that have property P.[3] It is now generally, although not universally, agreed that such an axiom must either be abandoned or modified. Russell's own response to the paradox was his aptly named theory of types. Recognizing that self-reference lies at the heart of the paradox, Russell's basic idea is that we can avoid commitment to R (the set of all sets that are not members of themselves) by arranging all sentences (or, equivalently, all propositional functions) into a hierarchy. The lowest level of this hierarchy will consist of sentences about individuals. The next lowest level will consist of sentences about sets of individuals.

de la Goya la Picasso

"...Iniţiatorul expoziţiei şi-a dorit să ofere publicului viziunea pe care o au artiştii în privinţa răului, mai precis a crimelor şi a justiţiei. 450 de tablouri, documente şi alte diverse obiecte trasează, în consecinţă, istoria tumultoasă a acestui subiect, care i-a fascinat pe numeroşi pictori, de la Goya la Picasso, de la Théodor Géricault la Edgar Degas, de la Otto Dix la Magritte. Vizitatorii vor putea descoperi tablouri, ilustraţii, afişe şi desene mai puţin cunoscute... Cum ar fi o ilustraţie realizată de Toulouse-Lautrec şi intitulată La piciorul eşafodului, sau o alta realizată de scriitorul Victor Hugo şi care reprezintă un spînzurat. Publicul mai descoperă, de exemplu, că Edgard Degas, despre care credem uneori că a pictat numai suave balerine, este şi autorul unui tablou reprezentînd un viol.. Expoziţia de la Musée d'Orsay este de natură să ne dea frisoane pentru că evocă nu numai barbaria asasinului dar şi, într-un fel, cea a justiţiei... Aflăm, de exemplu, că de la Revoluţia franceză, mai bine zis din 1791, şi pînă în 1939 execuţiile capitale se făceau... în public. A urmat apoi, pînă în 1981, o perioadă mai "discretă", cînd condamnaţilor la moarte li se tăia capul în curtea închisorii, la răsăritul soarelui."
.

De Spinoza (1632-1677)

iv. Causal Parallelism
An obvious question to ask at this point is whether it is possible for finite modes falling under one attribute to act upon and determine finite modes falling under another attribute. Spinoza’s answer is an unambiguous no. Causal relations exist only among modes falling under the same attribute. His explanation for this may be traced back to an axiom set forth at the beginning of Book One:
IA4: The knowledge of an effect depends on, and involves, the knowledge of its cause.
Given this axiom, if a finite mode falling under one attribute were to have God as its cause insofar as he is considered under a different attribute, i.e., if it were to be caused by a finite mode falling under a different attribute, then the knowledge of that mode would involve the knowledge of that other attribute. Since it does not, that mode cannot have God as its cause insofar as he is considered under some other attribute. In other words, it cannot be caused by a finite mode falling under some other attribute. When applied to modes falling under those attributes of which we have knowledge – thought and extension – this has an enormously important consequence. There can be no causal interaction between ideas and bodies. This does not mean that ideas and bodies are unrelated to one another. Indeed, it is one of the best-known theses in the Ethics that the lines of causation that run among them are strictly parallel: IIP7: The order and connection of ideas is the same as the order and connection of things. In the demonstration of this proposition Spinoza says that it is a consequence of IA4 and leaves it at that. Nevertheless, it is apparent that this proposition has deep foundations in his substance monism. As thought and extension are not attributes of distinct substances, so ideas and bodies are not modes of distinct substances. They are “one and the same thing, but expressed two ways” (IIP7S). If ideas and bodies are one and the same thing, however, their order and connection must be the same. The doctrine of substance monism in this way insures that ideas and bodies, though causally independent, are causally parallel.

The Logic of Hegel

PRELIMINARY NOTION.
LOGIC IS THE SCIENCE OF THE PURE IDEA; pure, that is, because the Idea is in the abstract medium of Thought. This definition, and the others which occur in these introductory outlines, are derived from a survey of the whole system, to which accordingly they are subsequent. The same remark applies to all prefatory notion what-ever about philosophy. Logic might have been defined as the science of thought, and of its laws and characteristic forms. But thought, as thought, constitutes only the general medium, or qualifying circumstance, which renders the Idea distinctively logical. If we identify the Idea with thought, thought must not be taken in the sense of a method or form, but in the sense of the self-developing totality of its laws and peculiar terms. These laws are the work of thought itself, and not a fact which it finds and must submit to. From different points of view, Logic is either the hardest or the easiest of the sciences. Logic is hard, because it has to deal not with perceptions, nor, like geometry, with abstract representations of the senses, but with pure abstractions; and because it demands a force and facility of withdrawing into pure thought, of keeping firm hold on it, and of moving in such an element. Logic is easy, because its facts are nothing but our own thought and its familiar forms or terms: and these are the acmè of simplicity, the a b c of everything else. They are also what we are best acquainted with : such as, 'Is' and 'Is not' : quality and magnitude : being potential and being actual : one, many, and so on. But such an acquaintance only adds to the difficulties of the study; for while, on the one hand, we naturally think it is not worth our trouble to occupy ourselves any longer with things so familiar, on the other hand, the problem is to become acquainted with them in a new way, quite opposite to that in which we know them already.
The utility of Logic is a matter which concerns its bearings upon the student, and the training it may give for other purposes. This logical training consists in the exercise in thinking which the student has to go through (this science is the thinking of thinking) : and in the fact that he stores his head with thoughts, in their native unalloyed character. It is true that Logic, being the absolute form of truth, and another name for the very truth itself, is something more than merely useful. Yet if what is noblest, most liberal and most independent is also most useful, Logic has some claim to the latter character. Its utility must then be estimated at another rate than exercise in thought for the sake of the exercise.
(I) The first question is: What is the object of our science ? The simplest and most intelligible answer to this question is that Truth is the object of Logic. Truth is a
noble word, and the thing is nobler still.....

Reviewing

1

IN London there are certain shop windows that always attract a crowd. The attraction is not in the finished article but in the worn-out garments that are having patches inserted in them. The crowd is watching the women at work. There they sit in the shop window putting invisible stitches into moth-eaten trousers. And this familiar sight may serve as illustration to the following paper. So our poets, playwrights and novelists sit in the shop window, doing their work under the curious eyes of reviewers. But the reviewers are not content, like the crowd in the street, to gaze in
silence; they comment aloud upon the size of the holes, upon the skill of the workers, and advise the public which of the goods in the shop window is the best worth buying. The purpose of this paper is to rouse discussion as to the value of the reviewer's office--to the writer, to the public, to the reviewer and to literature. But a reservation must first be made-by "the reviewer "is meant the reviewer of imaginative literature--poetry, drama, fiction; not the reviewer of history, politics, economics. His is a different office, and for reasons not to be discussed here he fulfils it in the main so adequately and indeed admirably that his value is not in question. Has the reviewer, then, of imaginative literature any value at the present time to the writer, to the public, to the reviewer and to literature? And, if so, what? And if not, how could his function be changed, and made profitable? Let us broach these involved and complicated questions by giving one quick glance at the history of reviewing, since it may help to define the nature of a review at the present moment.
Since the review came into existence with the newspaper, that history is a brief one.
Hamlet was not reviewed, nor Paradise Lost. Criticism there was but criticism conveyed by word of mouth, by the audience in the theatre, by fellow writers in taverns and private work-shops. Printed criticism came into existence, presumably in a crude and primitive form, in the seventeenth century.

The Poets and the Animals

IT IS AFTER ELEVEN. His mother has retired for the night, he and Norma are downstairs clearing up the children's mess. After that he still has a class to prepare. “Are you going to her seminar tomorrow?” asks Norma.
“I'll have to.”
“What is it on?”
“‘The Poets and the Animals.’ That's the title. The English Department is staging it. They are holding it in a seminar room, so I don't think they are expecting a big audience.”
“I'm glad it's on something she knows about. I find her philos-ophizing rather difficult to take.”
“Oh. What do you have in mind?”
“For instance what she was saying about human reason. Presumably she was trying to make a point about the nature of rational understanding. To say that rational accounts are merely a consequence of the structure of the human mind; that animals have their own accounts in accordance with the structure of their own minds, to which we don't have access because we don't share a language with them.”
“And what's wrong with that?”
“It's naive, John. It's the kind of easy, shallow relativism that impresses freshmen. Respect for everyone's worldview, the cow's worldview, the squirrel's worldview, and so forth. In the end it leads to total intellectual paralysis. You spend so much time respecting that you haven't time left to think.”
“Doesn't a squirrel have a worldview?”......

Ghosts

Mrs. Alving [bending over him]. It has been a dreadful fancy of yours, Oswald--nothing but a fancy. You have not been able to bear all this excitement. But now you shall have a long rest; at home with your own mother, my own blessed boy. Everything you point to you shall have, just as when you were a little child. There now! That crisis is over now. You see how easily it passed. Oh! I was sure it would----- And do you see, Oswald, what a lovely day we are going to have? Brilliant sunshine! Now you will really be able to see your home.
[She goes to the table and puts the lamp out. Sunrise. The glacier and the snow-peaks in the background glow in the morning light.]
Oswald [sits in the arm-chair with his back towards the landscape, without moving. Suddenly he says:] Mother, give me the sun.
Mrs. Alving [by the table, starts and looks at him.]. What do you say?
Oswald [repeats, in a dull toneless voice:] The sun. The sun.
Mrs. Alving [goes to him]. Oswald, what is the matter with you? [ Oswald seems to shrink together in the chair; all his muscles relax; his face is expressionless, his eyes have a glassy stare. MRS. ALVINGis quivering with terror]. What is this? [shrieks.] Oswald, what is the matter with you?
[Falls on her knees beside him and shakes him]. Oswald, Oswald! look at me! Don't you know me?
Oswald [tonelessly as before]. The sun. The sun.
Mrs. Alving [springs up in despair, intwines her hands in her hair and shrieks]. I can't bear it [whispers as though petrified] I can't bear it! Never! [Suddenly.] Where
has he got them? [Fumbles hastily in his breast.] Here! [Shrinks back a few steps and screams.] No, no, no! Yes!--No, no!
[She stands a few steps him with her hands twisted in her hair, and stares at him in speechless terror.]
Oswald [sits motionless as before and says:] The sun. The sun.

The Philosophers and the Animals

HE IS WAITING at the gate when her flight comes in. Two years have passed since he last saw his mother; despite himself, he is shocked at how she has aged. Her hair, which had had streaks of gray in it, is now entirely white; her shoulders stoop; her flesh has grown flabby. They have never been a demonstrative family. A hug, a few murmured words, and the business of greeting is done. In silence they follow the flow of travelers to the baggage hall, pick up her
suitcase, and set off on the ninety-minute drive.
“A long flight,” he remarks. “You must be exhausted.”
“Ready to sleep,” she says; and indeed, en route, she falls asleep briefly, her head slumped against the window.
At six o'clock, as it is growing dark, they pull up in front of his home in suburban Waltham. His wife Norma and the children appear on the porch. In a show of affection that must cost her a great deal, Norma holds her arms out wide and says, “Elizabeth!” The two women embrace; then the children, in their well- brought-up though more subdued fashion, follow suit. Elizabeth Costello the novelist will be staying with them for the three days of her visit to Appleton College. It is not a period he is looking forward to. His wife and his mother do not get on. It would be better were she to stay at a hotel, but he cannot bring himself to suggest that. Hostilities are renewed almost at once. Norma has prepared a light supper. His mother notices that only three places have been.....

Logic and philosophy

.. While logically proper names (words such as "this" or "that" which refer to sensations of which an agent is immediately aware) do have referents associated with them, descriptive phrases (such as "the smallest number less than pi") should be viewed as a collection of quantifiers (such as "all" and "some") and propositional functions (such as "x is a number"). As such, they are not to be viewed as referring terms but, rather, as "incomplete symbols." In other words, they should be viewed as symbols that take on meaning within appropriate contexts, but that are meaningless in isolation. Thus, in the sentence
(1) The present King of France is bald, the definite description "The present King of France" plays a role quite different from that of a proper name such as "Scott" in the sentence
(2) Scott is bald.
Letting K abbreviate the predicate "is a present King of France" and B abbreviate the predicate "is bald," Russell assigns sentence (1) the logical form
(1′) There is an x such that (i) Kx, (ii) for any y, if Ky then y=x, and (iii) Bx.
Alternatively, in the notation of the predicate calculus, we have
(1″) ∃x[(Kx & ∀y(Ky → y=x)) & Bx].
In contrast, by allowing s to abbreviate the name "Scott," Russell assigns sentence (2) the very different logical form
(2′) Bs.
This distinction between various logical forms allows Russell to explain three important puzzles. The first concerns the operation of the Law of Excluded Middle and how this law relates to denoting terms. According to one reading of the Law of Excluded Middle, it must be the case that either "The present King of France is bald" is true or "The present King of France is not bald" is true. But if so, both sentences appear to entail the existence of a present King of France, clearly an undesirable result. Russell's analysis shows how this conclusion can be avoided. By appealing to analysis (1′), it follows that there is a way to deny (1) without being committed to the existence of a present King of France, namely by accepting that "It is not the case that there exists a present King of France who is bald" is true.
The second puzzle concerns the Law of Identity as it operates in (so-called) opaque contexts. Even though "Scott is the author of Waverley" is true, it does not follow that the two referring terms "Scott" and "the author of Waverley" are interchangeable in every situation. Thus although "George IV wanted to know whether Scott was the the author of Waverley" is true, "George IV wanted to know whether Scott was Scott" is, presumably, false. Russell's distinction between the logical forms associated with the use of proper names and definite descriptions shows why this is so.
To see this we once again let s abbreviate the name "Scott." We also let w abbreviate "Waverley" and A abbreviate the two-place predicate "is the author of." It then follows that the sentence
(3) s=s is not at all equivalent to the sentence
(4) ∃x[Axw & ∀y(Ayw → y=x) & x=s].
The third puzzle relates to true negative existential claims, such as the claim "The golden mountain does not exist." Here, once again, by treating definite descriptions as having a logical form distinct from that of proper names, Russell is able to give an account of how a speaker may be committed to the truth of a negative existential without also being committed to the belief that the subject term has reference. That is, the claim that Scott does not exist is false since
(5) ~∃x(x=s) is self-contradictory. (After all, there must exist at least one thing that is identical to s since it is a logical truth that s is identical to itself!) In contrast, the claim that a golden mountain does not exist may be true since, assuming that G abbreviates the predicate "is golden" and M abbreviates the predicate "is a mountain," there is nothing contradictory about
(6) ~∃x(Gx & Mx).
Russell's emphasis upon logical analysis also had consequences for his metaphysics. ...