socio-politic românesc

..Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine,...