“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu