Variațiúni

Rostirea implineste conexiunea esentiala rationament-obiect. Usoarele dereglari ale recunoasterii pot fi insotite de o oboseala care este caracteristica. Daca atribuirea corecta intra in conflict cu o falsa asertiune, apare starea de incertitudine care poate fi foarte neplacuta si care ne reaminteste de tulburarea pe care o ai in vis atunci cand nu reusesti sa executi o miscare pe care stii ca trebuie s-o faci. Constiinta nu ajunge a trece de fapt la actiune, aceasta scena stranie pe care crezi ca ai trait-o deja nu o poti situa in trecut, nici sa o confirmi in prezent - este noua. De aici cheltuirea unei energii excesive, neproportionata, in aparenta, cu cauza. De aici oboseala. Intr-un cuvant, constiinta este absorbita de indoiala. Desigur, cea mai elementara indoiala, nu aceea pe care inteligenta noastra exersata sa-i sustina argumentul o indica pentru sau contra. In conflictul rapid aparut, nu se mai remarca auto-suspectarea constiintei. Atestarea s-a adeverit a fi imposibila intr-un punct care a facut esecul afirmatiei. Ezitarea castiga din aproape in aproape –lucrurile cele mai sigure se clatina. Astfel ca dezacordul nu este rezolvat, noi elemente continua sa treaca in constiinta, care le separa cu mai putina promptitudine si siguranta. De aici un sentiment de jena insuportabil care merge pana la angoasa iar reprezentarea ambigua, ramane neangajata niciuneia dintre caile trecutului sau ale prezentului. Interogarea nu este calitate reala, identitatea acestei reprezentari este puterea ea insasi a constiintei, trebuie stiut daca ea se va impresiona, va domina situatia sau va renunta la aceasta actiune. Pentru a iesi din aceasta criza individul este obligat sa faca un efort enorm care il epuizeaza si distruge. La un pas, angoasa tragica a constiintei se simpte determinata sa abdice. Afirmatia iese dintr-o forma de vertij, subiectul incearca sa delimiteze dezastrul, isi poarta indoiala cand catre o clasa de optiuni cand spre alta. In van, de altfel manii, ticuri, fobii, nu sunt paliative, ele aduc o oarecare eliberare dar nu repausul. Astfel ca oroarea indoielii devine naturala constiintei. Incertitudinea este pericolul suprem, pentru ca ea ameninta baza intregului edificiu mintal. Dogmatismul si lenea intelectuala nu sunt adesea decat mijloace primitive la care personalitatile slabe si meschine recurg pentru a para acesta primejdie. Rezulta ca afirmarile constiintei rudimentare vor fi inainte de orice imediate, indiferent de obiectul lor. Judecata coincide cu obiectul numai daca este si pronuntata -constiinta este preocupata sa afirme, nu ce afirma. Rationamentul va fi intr-un mod neevoluat actul prin care constiinta se afirma, dar numai in vederea propriei consistente. Certitudinea corespunde unei tendiinte elementare. adevarul unei tendinte secundare; derivata tardiva si in consecinta,( dupa o lege invocata deja), fragila si gata sa dispara. Imaginile sunt atat de vii incat ele aduc instantaneu asentimentul, ele se leaga intre ele cu o forta si cu o asemenea rapiditate incat nu apare nici o fisura prin care sa patrunda indoiala. Un predicat oarecare va putea intotdeauna sa fie atribuit unui subiect, iar daca este observat in acelasi timp prin puterea unei anume analogii el va restitui prezentul spiritului. Rationamentul cauzal urmeaza liniile de forta create de imagini. Necesitatea conexiunii limiteaza, la origine, acesta inchegare a reprezentarilor si nu este unicul efect fatal al obisnuintei. Prin urmare confirmarea nu va tina cont de exigentele ratiunii, decat in cea mai mica masura posibila.