I
VI
După cele văzute, mi-am îngăduit să-mi aduc aminte de sala Picasso de la muzeul de artă din Praga. Atunci, cu zece ani în urmă, nu-mi plăcuse. Acum, după zece ani, şi mai ales după ce am devenit cult, pot să exprim nuanţat sentimentul acela de respingere.
În cazul perioadei cubiste a lui Picasso (reprezentat cu câteva zeci de tablouri în muzeul praghez) funcţiunea exagerării îşi pierduse caracterul genuin. Nu mai aveam de-a face cu exagerarea realului, cu ideea de real. Ci cu exagerarea exagerării.
Şi dacă arta este independentă de obiectul prin care se exprimă folosindu-l ca vehicul: Sculptura - piatra, Pictura - culoarea, Muzica - sonul, Poezia - cuvântul, atunci când Poezia îşi propune ca material de expresie însăşi poezia, nu mai avem de-a face cu poezie, ci cu meta-poezie. Poezia este meta-lingvistică şi muzica autentică este meta-sonoră. Dar o meta-poezie şi o meta-sculptură ar depăşi întru totul criteriul uman.
Ne vom afla în situaţia savantului care a uitat tabla înmulţirii.
Să nu uităm că aerul este acela care susţine aripa.
Să nu uităm că singura exagerare suportabilă în adunarea lui unu cu unu nu este aceea că fac doi, ci aceea că se pot aduna unu cu unu.
XIII
După ce am văzut „Pieta” de Michelangelo, am devenit un om cult.
Pieta este un sistem de referinţă.
A fi cult înseamnă a avea un criteriu. De exemplu: ochiul este criteriul luminii.
XIV
Starea de levitaţie a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului.
Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete.
Unghie cu retină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu