Amurgul

-“Se spune că Diogene s ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...”

-“Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atîtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
Religia i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră... Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii.

De cîte ori îmi vine n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atîtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”

-“Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro contra firii.
Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s au aşezat. Atît ca situaţie reală, cît şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvîrşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer.
Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decît prin intervenţia de mobilitate pe care o introduce neastîmpărul paradoxului. Ce i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sînge în Logică şi o suferinţă a formelor?
Semnul hotărîtor că misticii n au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.

Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surîde lui însuşi...

Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii.” Emil Cioran