pretéxt

Dacă jurnal înseamnă viaţă înregistrată şi comentată, viaţă de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nici o importanţă. Poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există în planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme - mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele. Tot ce spun poate fi lesne combătut, există desigur o poezie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţială, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvântului meu: ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături. Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decât această afirmaţie.

Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai întotdeauna alipit campaniilor ideologice. Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei tari, exact în măsura în care a apărut, masiv promovat, în postura de superstar revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în acelaşi timp acidă şi superficială printre clişee justiţiare şi petarde lingvistice întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, a acelui spirit care nu se lasă şi nu se lasă dus de curente a pus capăt unei tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea adesea criminală în raport cu misiunea pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful a început să magnetizeze ocult şi să atragă fani. Discipolii au fost scutiţi de probele iniţierii, pur şi simplu pentru că noii „filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat baremurile şi au trecut la recrutarea de clone şi cópii.
După 1945, spiritul european a continuat să reţină, vlăguit şi confuz, nomenclatorul profesional al reflexiei. Măcar nominal, filosofii n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, însă filosofii au devenit altceva. Figura solitarului care rosteşte oracular inepţii existenţiale sau refuză să fie clar, invocând o dramă lingvistică privată, a înlocuit statura clasică a filosofului de sistem. În mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, afişând, totuşi, pretenţia unui discurs pentru colectivitate. Filosoful nu mai e alături de, ci deasupra comunităţii pe care o trece prin propriile insatisfacţii şi frustrări personale. Comunitatea trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos al conceptelor progresiste: eliberare, insurgenţă, antialienare. În mare, postura marxistă a câştigat partida, implantând în mijlocul agorei detractori spirituali ai tradiţiei comunitare. Egoul gânditorului e punctul de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. Filosoful pe care societăţile îl caută în momente de criză a dispărut. În locul lui, noul star filosofic, consacrat de busturile fosforescente ale unor Derrida, Foucault sau Chomsky, e exact atât: o replică, un mulaj mai mult sau mai puţin defectuos al nesiguranţei mascate în cultul deconstrucţiei.

Perceptíbil

Altă idiosicrasie, spuneam, este aceea la diversitate, cu accentul compensatoriu pus pe unitate (aici contradicţia lui Noica e flagrantă, cum arată, cu numeroase probe, Al. Paleologu). Urmează idiosincrasia la bunul simţ, confundat, reducţionist, de Noica cu "simţul comun". Or scrie Al. Paleologu (şi nu putem decât să-i dăm dreptate, lui şi maestrului său, Montaigne): "Bunul simţ este filosofia însăşi." Iar mai departe: "Lui Noica i se întâmplă fără voia lui să aibă deseori un imens bun simţ; aceasta îl face să fie filosof (mare, cred eu); dar, cu sau fără voia lui, i se întâmplă cel puţin tot atât de des şi contrariul (si cred că asta îl face să aibă succes)." În fine, ultima, dar poate cea mai evidentă idiosincrasie ar fi, după Al. Paleologu, "apriorismul impacient", altfel spus, citirea şi interpretarea realităţii printr-o grilă de sensuri şi conotaţii dinainte puse în ordine, o citire nepăsătoare şi rapidă. Atunci la ce bun existenţa acestei realităţi, dacă sensul ei ultim (şi singur) stă în sensul conferit dinainte de iluminările noastre lăuntrice? Sigur, fără aceste iluminări realitatea însăşi riscă să se destrame, "dar a o ţine toată viaţa numai aşa, a trece prin lume numai cu ochii închişi, întorcându-i mereu spatele, a nu percepe lucrurile decât parţial, excedat şi agasat, pe motiv că le cauţi sensul şi logos-ul, asta e o cam nefilosofică grabă şi un abuz de apriorism."

Mémoires improvisés.

Echanger signifie, en général, se priver d'une certaine chose pour en obtenir une autre ; par exemple nous avons une valeur, nous la vendons pour en acheter une autre. Mais dans ce drame, je ne vois pas qu'aucun des personnages se prive de quelque chose qui lui appartient, afin d'en obtenir une autre qu'il ne possédait pas. Plutôt que d'un échange, il me semble qu'il s'agit d'un concert. Des âmes très différentes par leurs points de vue, par le but qu'elles poursuivent, trouvent cependant qu'elles ont, en leur possession, dans ce que la scolastique appelle un habitus, le moyen de concerter avec d'autres et de provoquer leur possession, leur habitude, à une richesse qu'ils ne possédaient pas, de sorte que sans se priver, sans se priver d'un bien qu'ils possèdent, ils acquièrent, ils mettent cependant en exploitation, si l'on peut dire, ce bien qu'ils avaient, de manière à lui faire donner des conséquences plus riches ; chacun acquiert une valeur en somme de provocation. De même que dans un concerto la valeur du violon ou de l'alto est provoquée, poussée à son plein exercice, par le dialogue de l'autre violon et du violoncelle. Et le mot Echange aurait plutôt dans ce drame une valeur musicale (...) Les quatre personnages sont inséparables l'un de l'autre, aucun d'eux n'a été conçu séparément, mais en fonction des autres ; par lui-même il serait difficile de savoir ce qu'il est et ce qu'il vaut. II ne vaut et il n'existe que par comparaison avec les trois autres. (...) Alors, dans ce temps artificiel que constitue l'unité classique, les quatre personnages sont ensemble et quoi qu'ils fassent, ils ne peuvent pas éviter d'être ensemble pendant la courte durée du lever du soleil à son coucher, où ils sont réunis. Ce que leur tempérament les obligerait à faire, ils sont emprisonnés, pour ainsi dire, dans la nécessité dramatique, c'est là l'intérêt de la pièce justement. Une idée que j'ai développée plus tard, c'est que dans l'histoire, aussi bien dans l'histoire réelle que dans l'histoire fictive, les personnages sont provoqués par la situation ; ce n'est pas une situation qu'il s'agit de développer au moyen de personnages, ce n'est pas des personnages qui trouvent leur illustration dans une situation, comme c'est le cas dans Shakespeare, c'est une situation donnée comme dans nos classiques qui provoque les personnages eux-mêmes. Alors, l'objet du dramaturge est, complètement rempli, de sorte que les quatre personnages épuisent, pour ainsi dire, la situation que le dramaturge s'est proposée.

jurnalistul

În timp ce în Argentina "trei fiinţe asemănătoare celor umane, cu o statură de doi metri, îmbrăcate în costume fosforescente" coboară din cer pe o "farfurie zburătoare" şi militari de pe Terra trag în ei - fără folos - cu mitraliere terestre; în timp ce celebrul cardiolog din Ohio, Dewale, apreciază că transplantul de inimă nu reprezintă, într-o perspectivă mai largă, nici o brânză pentru omenire; în timp ce centrele de previziuni spaţiale din Boulder anunţă că în Soare a avut loc o furtună magnetică cum nu s-a mai "văzut" din '66 încoace; în timp ce un escroc italian de mâna întâi vinde cinstiţilor oameni cheli loţiuni pentru creşterea părului, la trei milioane de lire bucata; în timp ce în Anglia un milion jumătate de căsătorii sunt periclitate de sforăitul unuia dintre soţi; în timp ce pe undeva prin Franţa oameni simpli şi în toată firea din departamentul Indre pregătesc o reconstituire a bătăliei de la Austerlitz şi măreţe fresce animate ale secolului lui Talleyrand - în tot acest timp câţiva oameni, tot de pe lumea asta, îşi bat capul să afle cui i-a scris Beethoven, la 6-7 iulie 1812, din Toeplitz, scrisoarea - numită între specialişti - "către nemuritoarea iubită". Nu se ştie nimic precis. De curând, doctorul Schmidt G�rg a răsturnat teza Massin-Katznelson conform căreia femeia ar fi - în cazul cel mai puţin improbabil - Jos�phine de Brunswich. Alţi specialişti consideră că nici Schmidt G�rg nu e convingător căci - zic ei - de ce eu, Beethoven, nu pot să-i scriu în 1812 o scrisoare nebună de dragoste unei femei pe care toţi zic că am încetat s-o iubesc în 1807? Într-adevăr, de ce? Întrebarea mi se pare fundamentală. În acest timp...
18 :
Donald Crowhurst, specialist englez în electrotehnică, în vârstă de treizeci şi şase de ani, căsătorit, patru copii, pasionat de navigaţie, se hotărăşte să participe la "Globul de Aur", competiţie organizată de ziarul Sunday Times: ocolul pământului pentru navigatorii solitari. Concurenţii sunt liberi să plece când vor, din primăvară până la 31 octombrie 1968; nu mai târziu, pentru că altfel s-ar găsi în mijlocul oceanului în plină iarnă, când furtunile periclitează navigaţia. Va câştiga cinci mii de lire sterline navigatorul care se va fi întors primul în patrie, după ce va fi făcut ocolul pământului; deoarece concurenţii nu pleacă toţi în aceeaşi perioadă, va câştiga alte cinci mii de lire sterline acela care, chiar dacă nu s-a întors primul, va fi făcut ocolul globului în timpul cel mai scurt.
20 :
La 20 august 1850 a murit Balzac. Critica literară de mult nu mai numără anii scurşi de la acel atac. S-o lăsăm în pace. Precum Balzac, nu vom putea renunţa la personaj decât riscând să renunţăm la noi înşine. Persoana a treia, dacă nu e amăgire, dacă nu e fum, e o stratagemă pentru a aduce ..