pergamént

Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului; când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când mă gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile, pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius, şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor; când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri; când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodaf�-uri şi la rugurile, mai tinere încă, trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi - încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe, stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrită, dar atât de uşor inflamabilă, mi se par înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. Şi totuşi - acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost - şi totuşi scriu, cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge, aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea?

bolovani de aur

* MT: Domnule Fănuş Neagu, cum aţi defini libertatea după ce aţi trecut prin atâtea regimuri, sisteme?
O mare necunoscută! Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea dăm peste un alt vis, peste alt dor nebun de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.
* MT: Care a fost libertatea care v-a plăcut cel mai mult? Cea de la 18 ani?
Nu. Cea de la 5, 6, 8, 10 până la 16 ani, când mă urcam în cireş sau mă aruncam de pe mal în gârlă, când mă pierdeam prin lanurile de floarea-soarelui... Vezi ce bucolic sunt?
* MT: E libertatea copilăriei.
Este vraja copilăriei. Singura de care dispunem şi la o vârstă înaintată. Vraja copilăriei e cea care defineşte acea parte a artiştilor români exilaţi din contemporaneitate: Eminescu, Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu etc. Veţi găsi în ei toată vatra de vis a României în care se rosteşte pe sine versul: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Libertatea copilăriei este unică, de neatins şi, din nefericire, irepetabilă.

Lumea valorilor

Activitatea omenească fiind în esenţa ei voinţă, care urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenţă a activităţii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte? Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul.
Viaţa neavând un scop în sine, care este conţinutul acestui ideal? Pentru a răspunde, D. Gusti examineză, pe rând, soluţiile date acestei probleme, înlăturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morală practică, şi scepticismul, care neagă existenţa unui criteriu absolut, şi cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observaţii superficiale şi pe contradicţii construite în mod fictiv. El înlătură apoi rigorismul formalist, care neglijează realitatea psihică inerentă operaţiei de motivare, căutând criteriul actului moral în conformitatea, imposibilă, a voinţei cu legea morală, precum şi eudemonismul, hedonist şi utilitarist, care, în neputinţa determinării calitative a bunului suprem, aritmetizează un bun social relativ şi maxim. Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omeneşti, D. Gusti adoptă un punct de vedere original, precedând la o analiză funcţională a structurii procesului motivării. El constată astfel, împotriva intelectualismului, că voinţa omenească e întemeiată pe afecţiuni tipice: iubire de sine, simpatie şi religiozitate, stabilind totuşi, şi împotriva sentimentalismului, că raţiunea suficientă a actului moral nu stă în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de voinţă: reprezentarea anticipată a efectului, care generează scopul şi mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei concepţii, D. Gusti înlătură antinomia libertate-determinism, arătând cum în actul motivării finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotrivă o presupune, fără ca totuşi acestă presupunere să compromită libertatea raţională, motivată, a agentului moral.

socio-politic românesc

..Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine,...

neîndoiós

...'În anii dictaturii, ne-am administrat stângaci bruma de curaj; cu patologică resemnare – teama; cu pesimism bolnăvicios – speranţele; cu ineficienţă – şansele. Nu cred că după 1989 ne-am dovedit manageri mai pricepuţi. Ne-am administrat entuziasmul cu orbire; deziluziile – cu acreală; opţiunile politice – cu “Dă-i în mă-sa, toţi sunt la fel!”; obligaţiile cetăţeneşti – cu nepăsare; prieteniile – cu indulgenţă vinovată; duşmăniile – cu patimă nestăvilită. Aşa am consolidat, încă o dată, Complicitatea.
Dorim şi avem dreptul să aflăm cine şi cum s-a pus în slujba răului. Suntem extrem de îndârjiţi, pentru că timp de două decenii s-a făcut tot ce a fost posibil ca urmele să fie şterse iar accesul nostru la adevăr să fie atât de limitat, încât să devină, practic, irelevant. Probele ni se oferă cu ţârâita, bine pieptănate, abil direcţionate şi cu un potenţial uriaş de a ne întuneca judecata. Dacă ne livrăm necondiţionat acestui demers, riscăm să devenim, încă o dată, parte a Complicităţii.'...

Istoria comunismului povestită

SCENA 2
Iuri Petrovski în biroul directorului Grigori Dekanozov.
Directorul: Dumneavoastră înţelegeţi, dragă Iuri Petrovski, că astăzi nimeni, nimeni nu trebuie să rămână în afara luminii artei şi literaturii. Concepţia noastră ştiinţifică despre societate spune că omul se află în centrul atenţiei partidului. Noua noastră concepţie umanistă, aşa cum am fost învăţaţi de Marele Lenin şi de Marele Stalin, spune că socialismul nu este posibil fără transformarea omului. Iar arta, literatura, toate astea au un rol imens în transformarea omului... Din această cauză mi-am pus eu întrebarea: şi bolnavii mintal? Nu sunt şi ei oameni? Nu trebuie să fie transformaţi şi ei? N-ar trebui să beneficieze şi ei de binefacerile artei, ale literaturii? În măsura posibilului, bineînţeles... Eu unul ...

LecŢia lui GOYA

“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.