Compoziţie sociálă

"Momentul iunie 1958, retragerea trupelor sovietice, mi-a atras atenţia mai ales printr-un cuvânt ce apărea în documentele de partid şi care mi se părea, din punct de vedere semantic, straşnic de comic, nebănuindu-i, însă, şi sensurile uşor tragice: „împăciuitorism“. Rezoluţia Plenarei din iunie 1958 cerea „demascarea şi smulgerea din rădăcini a împăciuitorismului“ de care era acuzat rectorul nostru, un academician biolog, şi de care aveau să fie acuzaţi curând, în „demascările“ publice organizate de partid, universitari, oameni de cultură sau artişti. A fost contextul în care, la 12 martie 1959, în marea sală a Căminului 303 din Cotroceni, sub conducerea prim-secretarului pe Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Florian Dănălache, s-a organizat o asemenea „demascare“. Timp de 12 ore, în faţa a mii de studenţi, judecarea profesorilor noştri s-a făcut cu acuze brutale şi hilare şi cu apostrofări mitocăneşti, ajungându-se până la sugerarea unor atitudini filonaziste. Replici demne ale dascălilor Pippidi, Berza şi Nestor au fost aplaudate nu o dată la scenă deschisă. În cele din urmă aceştia au invocat numele meu, eu refuzând să-i acuz, solidarizându-mă, dimpotrivă, cu cauza profesorilor. Trei săptămâni mai târziu, o altă „demascare“ a fost organizată în Facultatea de Istorie, pentru sancţionarea mea. Capetele de acuzare care au condus la excluderea mea din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi la exmatricularea din facultate au fost: împăciuitorism, antisovietism, apartenenţa la un grup spiritualist, elitism, precum şi faptul că nu fusesem pionier."

Analític

"Procesul de afectare a atitudinilor si reprezentarilor sociale, a constiintei comune constituie un proces continuu, spun studiile, dureaza cel putin doua-trei generatii. Incerc sa explic ca imaginea pe care o avem despre acesti mentori ai nostri nu e completa, ei furnizau numai o parte din ce gindeau si produceau, ofereau adesea un comportament de fatada. Conservau adesea, in culise, laturi mult mai bogate si mai nuantate ale gindirii lor, uneori opinii opuse celor puse pe chipul exterior si in scrisul lor. Interpretarea operei acestora e, deci, incompleta daca o luam asa cum o gasim in textele tiparite, aprobate de diriguitorii vremii. Trebuie sa marturisesc, insa, ca nu am intilnit o receptivitate deosebita, uneori nici macar un interes simulat. Mai degraba indiferenta. Daca nu dezaprobare explicita, nemascata. Parca nimeni nu vrea sa gindeasca trecutul nostru in toate datele sale, sa-l analizeze si sa-l prelucreze in toata complexitatea sa. O comoditate atotcuprinzatoare s-a intins ca o mantie cognitiva peste spiritul critic moldovenesc, de care sintem atit de mindri."

Tendínțe

Unul dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost şi gânditorul Petre Ţuţea. De numele acestuia se leagă unul dintre puţinele evenimente fericite din istoria puşcăriei, şi anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Ţuţea directorului penitenciarului, prin care ameninţă cu sinuciderea în masă a tuturor deţinuţilor politici. Evenimentul se petrecea prin anul 1958, când conducerea de stat a luat hotărârea de a înfiinţa un centru de reeducare pentru minori (cunoscut ca şcoală de corecţie), dar scopul fiind acoperirea detenţiei politice care există în continuare, însă sub denumirea de „drept comun”. Nimeni din localitate nu îndrăznea să spună ce se petrece acolo şi nimeni nu „vedea” căruţă puşcăriei care ducea morţii la cimitir. La Ocnele Mari au fost exterminaţi prin împuşcare o serie de figuri însemnate ale intelectualităţii româneşti şi oameni simpli, legaţi de idealul luptei anticomuniste, îngropaţi că anonimi în cimitirul Bozeasca. Penitenciarul rămâne în istoria României drept unul dintre cele mai dure centre de detenţie, unde condiţiile insuportabile contribuiau decisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.

jocul ipotezelor

...Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura.Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: "Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul ?"
Brâncuşi: Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva".Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: "Arta este jocul aparenţelor". "Numai atît?!", a zis Brâncuşi.

Eu: "Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său". Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei "Pasărea măiastră". Cînd l-am întrebat, a răspuns:"Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini."