Compoziţie sociálă

"Momentul iunie 1958, retragerea trupelor sovietice, mi-a atras atenţia mai ales printr-un cuvânt ce apărea în documentele de partid şi care mi se părea, din punct de vedere semantic, straşnic de comic, nebănuindu-i, însă, şi sensurile uşor tragice: „împăciuitorism“. Rezoluţia Plenarei din iunie 1958 cerea „demascarea şi smulgerea din rădăcini a împăciuitorismului“ de care era acuzat rectorul nostru, un academician biolog, şi de care aveau să fie acuzaţi curând, în „demascările“ publice organizate de partid, universitari, oameni de cultură sau artişti. A fost contextul în care, la 12 martie 1959, în marea sală a Căminului 303 din Cotroceni, sub conducerea prim-secretarului pe Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Florian Dănălache, s-a organizat o asemenea „demascare“. Timp de 12 ore, în faţa a mii de studenţi, judecarea profesorilor noştri s-a făcut cu acuze brutale şi hilare şi cu apostrofări mitocăneşti, ajungându-se până la sugerarea unor atitudini filonaziste. Replici demne ale dascălilor Pippidi, Berza şi Nestor au fost aplaudate nu o dată la scenă deschisă. În cele din urmă aceştia au invocat numele meu, eu refuzând să-i acuz, solidarizându-mă, dimpotrivă, cu cauza profesorilor. Trei săptămâni mai târziu, o altă „demascare“ a fost organizată în Facultatea de Istorie, pentru sancţionarea mea. Capetele de acuzare care au condus la excluderea mea din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi la exmatricularea din facultate au fost: împăciuitorism, antisovietism, apartenenţa la un grup spiritualist, elitism, precum şi faptul că nu fusesem pionier."

Analític

"Procesul de afectare a atitudinilor si reprezentarilor sociale, a constiintei comune constituie un proces continuu, spun studiile, dureaza cel putin doua-trei generatii. Incerc sa explic ca imaginea pe care o avem despre acesti mentori ai nostri nu e completa, ei furnizau numai o parte din ce gindeau si produceau, ofereau adesea un comportament de fatada. Conservau adesea, in culise, laturi mult mai bogate si mai nuantate ale gindirii lor, uneori opinii opuse celor puse pe chipul exterior si in scrisul lor. Interpretarea operei acestora e, deci, incompleta daca o luam asa cum o gasim in textele tiparite, aprobate de diriguitorii vremii. Trebuie sa marturisesc, insa, ca nu am intilnit o receptivitate deosebita, uneori nici macar un interes simulat. Mai degraba indiferenta. Daca nu dezaprobare explicita, nemascata. Parca nimeni nu vrea sa gindeasca trecutul nostru in toate datele sale, sa-l analizeze si sa-l prelucreze in toata complexitatea sa. O comoditate atotcuprinzatoare s-a intins ca o mantie cognitiva peste spiritul critic moldovenesc, de care sintem atit de mindri."

Tendínțe

Unul dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost şi gânditorul Petre Ţuţea. De numele acestuia se leagă unul dintre puţinele evenimente fericite din istoria puşcăriei, şi anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Ţuţea directorului penitenciarului, prin care ameninţă cu sinuciderea în masă a tuturor deţinuţilor politici. Evenimentul se petrecea prin anul 1958, când conducerea de stat a luat hotărârea de a înfiinţa un centru de reeducare pentru minori (cunoscut ca şcoală de corecţie), dar scopul fiind acoperirea detenţiei politice care există în continuare, însă sub denumirea de „drept comun”. Nimeni din localitate nu îndrăznea să spună ce se petrece acolo şi nimeni nu „vedea” căruţă puşcăriei care ducea morţii la cimitir. La Ocnele Mari au fost exterminaţi prin împuşcare o serie de figuri însemnate ale intelectualităţii româneşti şi oameni simpli, legaţi de idealul luptei anticomuniste, îngropaţi că anonimi în cimitirul Bozeasca. Penitenciarul rămâne în istoria României drept unul dintre cele mai dure centre de detenţie, unde condiţiile insuportabile contribuiau decisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.

jocul ipotezelor

...Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura.Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: "Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul ?"
Brâncuşi: Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva".Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: "Arta este jocul aparenţelor". "Numai atît?!", a zis Brâncuşi.

Eu: "Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său". Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei "Pasărea măiastră". Cînd l-am întrebat, a răspuns:"Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini."

pretéxt

Dacă jurnal înseamnă viaţă înregistrată şi comentată, viaţă de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nici o importanţă. Poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există în planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme - mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele. Tot ce spun poate fi lesne combătut, există desigur o poezie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţială, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvântului meu: ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături. Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decât această afirmaţie.

Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai întotdeauna alipit campaniilor ideologice. Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei tari, exact în măsura în care a apărut, masiv promovat, în postura de superstar revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în acelaşi timp acidă şi superficială printre clişee justiţiare şi petarde lingvistice întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, a acelui spirit care nu se lasă şi nu se lasă dus de curente a pus capăt unei tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea adesea criminală în raport cu misiunea pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful a început să magnetizeze ocult şi să atragă fani. Discipolii au fost scutiţi de probele iniţierii, pur şi simplu pentru că noii „filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat baremurile şi au trecut la recrutarea de clone şi cópii.
După 1945, spiritul european a continuat să reţină, vlăguit şi confuz, nomenclatorul profesional al reflexiei. Măcar nominal, filosofii n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, însă filosofii au devenit altceva. Figura solitarului care rosteşte oracular inepţii existenţiale sau refuză să fie clar, invocând o dramă lingvistică privată, a înlocuit statura clasică a filosofului de sistem. În mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, afişând, totuşi, pretenţia unui discurs pentru colectivitate. Filosoful nu mai e alături de, ci deasupra comunităţii pe care o trece prin propriile insatisfacţii şi frustrări personale. Comunitatea trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos al conceptelor progresiste: eliberare, insurgenţă, antialienare. În mare, postura marxistă a câştigat partida, implantând în mijlocul agorei detractori spirituali ai tradiţiei comunitare. Egoul gânditorului e punctul de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. Filosoful pe care societăţile îl caută în momente de criză a dispărut. În locul lui, noul star filosofic, consacrat de busturile fosforescente ale unor Derrida, Foucault sau Chomsky, e exact atât: o replică, un mulaj mai mult sau mai puţin defectuos al nesiguranţei mascate în cultul deconstrucţiei.

Perceptíbil

Altă idiosicrasie, spuneam, este aceea la diversitate, cu accentul compensatoriu pus pe unitate (aici contradicţia lui Noica e flagrantă, cum arată, cu numeroase probe, Al. Paleologu). Urmează idiosincrasia la bunul simţ, confundat, reducţionist, de Noica cu "simţul comun". Or scrie Al. Paleologu (şi nu putem decât să-i dăm dreptate, lui şi maestrului său, Montaigne): "Bunul simţ este filosofia însăşi." Iar mai departe: "Lui Noica i se întâmplă fără voia lui să aibă deseori un imens bun simţ; aceasta îl face să fie filosof (mare, cred eu); dar, cu sau fără voia lui, i se întâmplă cel puţin tot atât de des şi contrariul (si cred că asta îl face să aibă succes)." În fine, ultima, dar poate cea mai evidentă idiosincrasie ar fi, după Al. Paleologu, "apriorismul impacient", altfel spus, citirea şi interpretarea realităţii printr-o grilă de sensuri şi conotaţii dinainte puse în ordine, o citire nepăsătoare şi rapidă. Atunci la ce bun existenţa acestei realităţi, dacă sensul ei ultim (şi singur) stă în sensul conferit dinainte de iluminările noastre lăuntrice? Sigur, fără aceste iluminări realitatea însăşi riscă să se destrame, "dar a o ţine toată viaţa numai aşa, a trece prin lume numai cu ochii închişi, întorcându-i mereu spatele, a nu percepe lucrurile decât parţial, excedat şi agasat, pe motiv că le cauţi sensul şi logos-ul, asta e o cam nefilosofică grabă şi un abuz de apriorism."

Mémoires improvisés.

Echanger signifie, en général, se priver d'une certaine chose pour en obtenir une autre ; par exemple nous avons une valeur, nous la vendons pour en acheter une autre. Mais dans ce drame, je ne vois pas qu'aucun des personnages se prive de quelque chose qui lui appartient, afin d'en obtenir une autre qu'il ne possédait pas. Plutôt que d'un échange, il me semble qu'il s'agit d'un concert. Des âmes très différentes par leurs points de vue, par le but qu'elles poursuivent, trouvent cependant qu'elles ont, en leur possession, dans ce que la scolastique appelle un habitus, le moyen de concerter avec d'autres et de provoquer leur possession, leur habitude, à une richesse qu'ils ne possédaient pas, de sorte que sans se priver, sans se priver d'un bien qu'ils possèdent, ils acquièrent, ils mettent cependant en exploitation, si l'on peut dire, ce bien qu'ils avaient, de manière à lui faire donner des conséquences plus riches ; chacun acquiert une valeur en somme de provocation. De même que dans un concerto la valeur du violon ou de l'alto est provoquée, poussée à son plein exercice, par le dialogue de l'autre violon et du violoncelle. Et le mot Echange aurait plutôt dans ce drame une valeur musicale (...) Les quatre personnages sont inséparables l'un de l'autre, aucun d'eux n'a été conçu séparément, mais en fonction des autres ; par lui-même il serait difficile de savoir ce qu'il est et ce qu'il vaut. II ne vaut et il n'existe que par comparaison avec les trois autres. (...) Alors, dans ce temps artificiel que constitue l'unité classique, les quatre personnages sont ensemble et quoi qu'ils fassent, ils ne peuvent pas éviter d'être ensemble pendant la courte durée du lever du soleil à son coucher, où ils sont réunis. Ce que leur tempérament les obligerait à faire, ils sont emprisonnés, pour ainsi dire, dans la nécessité dramatique, c'est là l'intérêt de la pièce justement. Une idée que j'ai développée plus tard, c'est que dans l'histoire, aussi bien dans l'histoire réelle que dans l'histoire fictive, les personnages sont provoqués par la situation ; ce n'est pas une situation qu'il s'agit de développer au moyen de personnages, ce n'est pas des personnages qui trouvent leur illustration dans une situation, comme c'est le cas dans Shakespeare, c'est une situation donnée comme dans nos classiques qui provoque les personnages eux-mêmes. Alors, l'objet du dramaturge est, complètement rempli, de sorte que les quatre personnages épuisent, pour ainsi dire, la situation que le dramaturge s'est proposée.

jurnalistul

În timp ce în Argentina "trei fiinţe asemănătoare celor umane, cu o statură de doi metri, îmbrăcate în costume fosforescente" coboară din cer pe o "farfurie zburătoare" şi militari de pe Terra trag în ei - fără folos - cu mitraliere terestre; în timp ce celebrul cardiolog din Ohio, Dewale, apreciază că transplantul de inimă nu reprezintă, într-o perspectivă mai largă, nici o brânză pentru omenire; în timp ce centrele de previziuni spaţiale din Boulder anunţă că în Soare a avut loc o furtună magnetică cum nu s-a mai "văzut" din '66 încoace; în timp ce un escroc italian de mâna întâi vinde cinstiţilor oameni cheli loţiuni pentru creşterea părului, la trei milioane de lire bucata; în timp ce în Anglia un milion jumătate de căsătorii sunt periclitate de sforăitul unuia dintre soţi; în timp ce pe undeva prin Franţa oameni simpli şi în toată firea din departamentul Indre pregătesc o reconstituire a bătăliei de la Austerlitz şi măreţe fresce animate ale secolului lui Talleyrand - în tot acest timp câţiva oameni, tot de pe lumea asta, îşi bat capul să afle cui i-a scris Beethoven, la 6-7 iulie 1812, din Toeplitz, scrisoarea - numită între specialişti - "către nemuritoarea iubită". Nu se ştie nimic precis. De curând, doctorul Schmidt G�rg a răsturnat teza Massin-Katznelson conform căreia femeia ar fi - în cazul cel mai puţin improbabil - Jos�phine de Brunswich. Alţi specialişti consideră că nici Schmidt G�rg nu e convingător căci - zic ei - de ce eu, Beethoven, nu pot să-i scriu în 1812 o scrisoare nebună de dragoste unei femei pe care toţi zic că am încetat s-o iubesc în 1807? Într-adevăr, de ce? Întrebarea mi se pare fundamentală. În acest timp...
18 :
Donald Crowhurst, specialist englez în electrotehnică, în vârstă de treizeci şi şase de ani, căsătorit, patru copii, pasionat de navigaţie, se hotărăşte să participe la "Globul de Aur", competiţie organizată de ziarul Sunday Times: ocolul pământului pentru navigatorii solitari. Concurenţii sunt liberi să plece când vor, din primăvară până la 31 octombrie 1968; nu mai târziu, pentru că altfel s-ar găsi în mijlocul oceanului în plină iarnă, când furtunile periclitează navigaţia. Va câştiga cinci mii de lire sterline navigatorul care se va fi întors primul în patrie, după ce va fi făcut ocolul pământului; deoarece concurenţii nu pleacă toţi în aceeaşi perioadă, va câştiga alte cinci mii de lire sterline acela care, chiar dacă nu s-a întors primul, va fi făcut ocolul globului în timpul cel mai scurt.
20 :
La 20 august 1850 a murit Balzac. Critica literară de mult nu mai numără anii scurşi de la acel atac. S-o lăsăm în pace. Precum Balzac, nu vom putea renunţa la personaj decât riscând să renunţăm la noi înşine. Persoana a treia, dacă nu e amăgire, dacă nu e fum, e o stratagemă pentru a aduce ..

pergamént

Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului; când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când mă gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile, pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius, şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor; când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri; când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodaf�-uri şi la rugurile, mai tinere încă, trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi - încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe, stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrită, dar atât de uşor inflamabilă, mi se par înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. Şi totuşi - acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost - şi totuşi scriu, cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge, aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea?

bolovani de aur

* MT: Domnule Fănuş Neagu, cum aţi defini libertatea după ce aţi trecut prin atâtea regimuri, sisteme?
O mare necunoscută! Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea dăm peste un alt vis, peste alt dor nebun de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.
* MT: Care a fost libertatea care v-a plăcut cel mai mult? Cea de la 18 ani?
Nu. Cea de la 5, 6, 8, 10 până la 16 ani, când mă urcam în cireş sau mă aruncam de pe mal în gârlă, când mă pierdeam prin lanurile de floarea-soarelui... Vezi ce bucolic sunt?
* MT: E libertatea copilăriei.
Este vraja copilăriei. Singura de care dispunem şi la o vârstă înaintată. Vraja copilăriei e cea care defineşte acea parte a artiştilor români exilaţi din contemporaneitate: Eminescu, Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu etc. Veţi găsi în ei toată vatra de vis a României în care se rosteşte pe sine versul: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Libertatea copilăriei este unică, de neatins şi, din nefericire, irepetabilă.

Lumea valorilor

Activitatea omenească fiind în esenţa ei voinţă, care urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenţă a activităţii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte? Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul.
Viaţa neavând un scop în sine, care este conţinutul acestui ideal? Pentru a răspunde, D. Gusti examineză, pe rând, soluţiile date acestei probleme, înlăturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morală practică, şi scepticismul, care neagă existenţa unui criteriu absolut, şi cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observaţii superficiale şi pe contradicţii construite în mod fictiv. El înlătură apoi rigorismul formalist, care neglijează realitatea psihică inerentă operaţiei de motivare, căutând criteriul actului moral în conformitatea, imposibilă, a voinţei cu legea morală, precum şi eudemonismul, hedonist şi utilitarist, care, în neputinţa determinării calitative a bunului suprem, aritmetizează un bun social relativ şi maxim. Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omeneşti, D. Gusti adoptă un punct de vedere original, precedând la o analiză funcţională a structurii procesului motivării. El constată astfel, împotriva intelectualismului, că voinţa omenească e întemeiată pe afecţiuni tipice: iubire de sine, simpatie şi religiozitate, stabilind totuşi, şi împotriva sentimentalismului, că raţiunea suficientă a actului moral nu stă în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de voinţă: reprezentarea anticipată a efectului, care generează scopul şi mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei concepţii, D. Gusti înlătură antinomia libertate-determinism, arătând cum în actul motivării finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotrivă o presupune, fără ca totuşi acestă presupunere să compromită libertatea raţională, motivată, a agentului moral.

socio-politic românesc

..Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine,...

neîndoiós

...'În anii dictaturii, ne-am administrat stângaci bruma de curaj; cu patologică resemnare – teama; cu pesimism bolnăvicios – speranţele; cu ineficienţă – şansele. Nu cred că după 1989 ne-am dovedit manageri mai pricepuţi. Ne-am administrat entuziasmul cu orbire; deziluziile – cu acreală; opţiunile politice – cu “Dă-i în mă-sa, toţi sunt la fel!”; obligaţiile cetăţeneşti – cu nepăsare; prieteniile – cu indulgenţă vinovată; duşmăniile – cu patimă nestăvilită. Aşa am consolidat, încă o dată, Complicitatea.
Dorim şi avem dreptul să aflăm cine şi cum s-a pus în slujba răului. Suntem extrem de îndârjiţi, pentru că timp de două decenii s-a făcut tot ce a fost posibil ca urmele să fie şterse iar accesul nostru la adevăr să fie atât de limitat, încât să devină, practic, irelevant. Probele ni se oferă cu ţârâita, bine pieptănate, abil direcţionate şi cu un potenţial uriaş de a ne întuneca judecata. Dacă ne livrăm necondiţionat acestui demers, riscăm să devenim, încă o dată, parte a Complicităţii.'...

Istoria comunismului povestită

SCENA 2
Iuri Petrovski în biroul directorului Grigori Dekanozov.
Directorul: Dumneavoastră înţelegeţi, dragă Iuri Petrovski, că astăzi nimeni, nimeni nu trebuie să rămână în afara luminii artei şi literaturii. Concepţia noastră ştiinţifică despre societate spune că omul se află în centrul atenţiei partidului. Noua noastră concepţie umanistă, aşa cum am fost învăţaţi de Marele Lenin şi de Marele Stalin, spune că socialismul nu este posibil fără transformarea omului. Iar arta, literatura, toate astea au un rol imens în transformarea omului... Din această cauză mi-am pus eu întrebarea: şi bolnavii mintal? Nu sunt şi ei oameni? Nu trebuie să fie transformaţi şi ei? N-ar trebui să beneficieze şi ei de binefacerile artei, ale literaturii? În măsura posibilului, bineînţeles... Eu unul ...

LecŢia lui GOYA

“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

high touch

.."..Modernismului posomorît şi pesimist, cu poezia lui golită de „răspuns uman”, îi ia locul o postmodernitate integratoare, sofisticată şi simplă, intelectuală şi bazic umană în acelaşi timp. Lumea se schimbă în jurul nostru pe zi ce trece. Cum ar putea să stea pe loc literatura? În contexte noi, marile ei teme cer o continuă regîndire. Timpul, spaţiul, universul, viaţa şi moartea sînt mistere tot mai mari cu cît aflăm mai multe despre ele. Tehnica nu spulberă „a lumii taină”, ci dimpotrivă, cantitatea ei de necunoscut, de „taină” e tot mai mare şi, poate pentru prima dată, chiar omul cel mai inteligent e depăşit de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ar mai putea oare cineva astăzi să scrie o De rerum natura contemporană? Poate că temerarul ar începe poemul nu ca Lucreţiu cu triumful lui Epicur, ci cu al lui Einstein şi nu despre atomi ar vorbi, ci despre fractali sau „catastrofe” şi nu despre „simulacrele” din somn sau cele „naturale”, ci despre simulacrele maşinăriilor. Dar, asta, sînt sigură, ar păstra-n urzeală „elogiul poeziei” (chiar de-ar suna a-njurătură!)..."..