pergamént

Când mă gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, şi la cele două sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când mă gândesc la acel jumătate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, dispărute atunci când oraşul lui Hanibal a fost şters de pe faţa pământului; când mă gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când mă gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Ţrin a ars toate cărţile, pentru că din cărţi îşi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înălţătoarele învăţături ale lui Lao Ţî şi echilibratele învăţături ale lui Confucius, şi toată incredibila ştiinţă a mileniilor anterioare abia dacă au mai putut fi adunate din legendă şi din amintirile bătrânilor; când mă gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când mă gândesc la pergamentele rase de călugării care aveau nevoie de spaţii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fuseseră suferinţe şi iubiri; când mă gândesc la gândurile aşternute şi neaşternute spulberate de autodaf�-uri şi la rugurile, mai tinere încă, trimiţându-şi fumul şi spaima până la noi - încăpăţânarea mea de a scrie şi perseverenţa mea în faţa paginii albe, stăruinţa de a-mi transforma clipele în litere şi zilele în fraze şi îndărătnicia de a pune în locul anilor scurşi şi-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrită, dar atât de uşor inflamabilă, mi se par înduioşătoare şi mai absurde încă decât încercarea de a opri anotimpurile să se urmeze sau râurile să curgă. Şi totuşi - acel totuşi răsărit mereu în pofida celei mai formale logici şi continuând să existe împotriva tuturor argumentelor în stare să demonstreze strălucitor că existenţa sa nu are nici un rost - şi totuşi scriu, cu toate că hârtia se aprinde şi cerneala se şterge, aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea?

bolovani de aur

* MT: Domnule Fănuş Neagu, cum aţi defini libertatea după ce aţi trecut prin atâtea regimuri, sisteme?
O mare necunoscută! Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea dăm peste un alt vis, peste alt dor nebun de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.
* MT: Care a fost libertatea care v-a plăcut cel mai mult? Cea de la 18 ani?
Nu. Cea de la 5, 6, 8, 10 până la 16 ani, când mă urcam în cireş sau mă aruncam de pe mal în gârlă, când mă pierdeam prin lanurile de floarea-soarelui... Vezi ce bucolic sunt?
* MT: E libertatea copilăriei.
Este vraja copilăriei. Singura de care dispunem şi la o vârstă înaintată. Vraja copilăriei e cea care defineşte acea parte a artiştilor români exilaţi din contemporaneitate: Eminescu, Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu etc. Veţi găsi în ei toată vatra de vis a României în care se rosteşte pe sine versul: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Libertatea copilăriei este unică, de neatins şi, din nefericire, irepetabilă.

Lumea valorilor

Activitatea omenească fiind în esenţa ei voinţă, care urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenţă a activităţii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte? Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul.
Viaţa neavând un scop în sine, care este conţinutul acestui ideal? Pentru a răspunde, D. Gusti examineză, pe rând, soluţiile date acestei probleme, înlăturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morală practică, şi scepticismul, care neagă existenţa unui criteriu absolut, şi cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observaţii superficiale şi pe contradicţii construite în mod fictiv. El înlătură apoi rigorismul formalist, care neglijează realitatea psihică inerentă operaţiei de motivare, căutând criteriul actului moral în conformitatea, imposibilă, a voinţei cu legea morală, precum şi eudemonismul, hedonist şi utilitarist, care, în neputinţa determinării calitative a bunului suprem, aritmetizează un bun social relativ şi maxim. Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omeneşti, D. Gusti adoptă un punct de vedere original, precedând la o analiză funcţională a structurii procesului motivării. El constată astfel, împotriva intelectualismului, că voinţa omenească e întemeiată pe afecţiuni tipice: iubire de sine, simpatie şi religiozitate, stabilind totuşi, şi împotriva sentimentalismului, că raţiunea suficientă a actului moral nu stă în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de voinţă: reprezentarea anticipată a efectului, care generează scopul şi mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei concepţii, D. Gusti înlătură antinomia libertate-determinism, arătând cum în actul motivării finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotrivă o presupune, fără ca totuşi acestă presupunere să compromită libertatea raţională, motivată, a agentului moral.

socio-politic românesc

..Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine,...

neîndoiós

...'În anii dictaturii, ne-am administrat stângaci bruma de curaj; cu patologică resemnare – teama; cu pesimism bolnăvicios – speranţele; cu ineficienţă – şansele. Nu cred că după 1989 ne-am dovedit manageri mai pricepuţi. Ne-am administrat entuziasmul cu orbire; deziluziile – cu acreală; opţiunile politice – cu “Dă-i în mă-sa, toţi sunt la fel!”; obligaţiile cetăţeneşti – cu nepăsare; prieteniile – cu indulgenţă vinovată; duşmăniile – cu patimă nestăvilită. Aşa am consolidat, încă o dată, Complicitatea.
Dorim şi avem dreptul să aflăm cine şi cum s-a pus în slujba răului. Suntem extrem de îndârjiţi, pentru că timp de două decenii s-a făcut tot ce a fost posibil ca urmele să fie şterse iar accesul nostru la adevăr să fie atât de limitat, încât să devină, practic, irelevant. Probele ni se oferă cu ţârâita, bine pieptănate, abil direcţionate şi cu un potenţial uriaş de a ne întuneca judecata. Dacă ne livrăm necondiţionat acestui demers, riscăm să devenim, încă o dată, parte a Complicităţii.'...

Istoria comunismului povestită

SCENA 2
Iuri Petrovski în biroul directorului Grigori Dekanozov.
Directorul: Dumneavoastră înţelegeţi, dragă Iuri Petrovski, că astăzi nimeni, nimeni nu trebuie să rămână în afara luminii artei şi literaturii. Concepţia noastră ştiinţifică despre societate spune că omul se află în centrul atenţiei partidului. Noua noastră concepţie umanistă, aşa cum am fost învăţaţi de Marele Lenin şi de Marele Stalin, spune că socialismul nu este posibil fără transformarea omului. Iar arta, literatura, toate astea au un rol imens în transformarea omului... Din această cauză mi-am pus eu întrebarea: şi bolnavii mintal? Nu sunt şi ei oameni? Nu trebuie să fie transformaţi şi ei? N-ar trebui să beneficieze şi ei de binefacerile artei, ale literaturii? În măsura posibilului, bineînţeles... Eu unul ...

LecŢia lui GOYA

“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.
Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa. Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

high touch

.."..Modernismului posomorît şi pesimist, cu poezia lui golită de „răspuns uman”, îi ia locul o postmodernitate integratoare, sofisticată şi simplă, intelectuală şi bazic umană în acelaşi timp. Lumea se schimbă în jurul nostru pe zi ce trece. Cum ar putea să stea pe loc literatura? În contexte noi, marile ei teme cer o continuă regîndire. Timpul, spaţiul, universul, viaţa şi moartea sînt mistere tot mai mari cu cît aflăm mai multe despre ele. Tehnica nu spulberă „a lumii taină”, ci dimpotrivă, cantitatea ei de necunoscut, de „taină” e tot mai mare şi, poate pentru prima dată, chiar omul cel mai inteligent e depăşit de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ar mai putea oare cineva astăzi să scrie o De rerum natura contemporană? Poate că temerarul ar începe poemul nu ca Lucreţiu cu triumful lui Epicur, ci cu al lui Einstein şi nu despre atomi ar vorbi, ci despre fractali sau „catastrofe” şi nu despre „simulacrele” din somn sau cele „naturale”, ci despre simulacrele maşinăriilor. Dar, asta, sînt sigură, ar păstra-n urzeală „elogiul poeziei” (chiar de-ar suna a-njurătură!)..."..

Timpul ca pseudonim

"Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al iraţionalului. Ce i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frămîntă subteran viaţa? De cîte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc. Teologii sînt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui conştientă. Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii.
Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i a atribuit dintru început."

Asfinţit de Europă, răsărit de Asie

"-Luaţi aminte, toate neamurile de păsări, rosti doamna cu mantilă violet şi mănuşi albe, ca de-acum înainte să nu mai aflăm la nimeni sminteală: singure numai dropiile din Valahia şi Scitia Minor pot da numele de regină şi Dropie magică unei surate de-a lor. Dropiile din Bulgaria să renunţe la gînduri de uzurparea legendei, fiindcă nimeni din neamul lor nu s-a lăsat dat flăcărilor pe Rugul Sfânt. Cocorii de jertfă, făceţi-vă datoria! Nicu Gange, depui înscrisurile în mâinile stareţei sfintei mănăstiri Celic-Dere din Dobrogea.
Rostind acestea, doamna în mantilă violet şi cu mănuşi albe se pierdu spre fundul lacului, sau poate în constelaţiile răsturnate, puii de zeu egiptean se retraseră în fântâna cu mir, ierburile şi lanurile de grâu se umplură de arome puternice. Din toate zările năvăli miros de pelin. Şi, peste el, mirosul îndurerat al ovăzului sălbatic. O crenguţă de negară, rănită cândva de un bob de grindină, căzu c-un pocnet sec. Alta îi luă locul, şovăind, dar nu-şi duse împlinirea până la capăt. Rămase pe drumul ei ireal, asemeni crucilor de pe toată întinderea câmpiei, care lăsau grâul să le lunece pe sub braţele lor de piatră spre alte şiruri de gorgane purtând nume de cai, de oi, de fiare sălbatice şi foarte rar de oameni. Pe una din ele sta scris că fusese ridicată în cinstea sergentului Ion, căzut, probabil, în lupte, cu gândul la lanul lui de grâu. "

Sediţiúne

...."Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent… Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni…”. Cam asta spune el despre 1956. După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani...."

Etnológic

..."Greu de înteles astăzi, după scurgerea timpului la care se adaugă efectele politizante ale autoritătilor de stergere a memoriei, ce s-a întîmplat în momentul asa-zisei reforme culturale (1948), cu întregul sistem al învătămîntului: programe scolare, profesori si elevi. Dar supravietuitorii si documentele de arhivă confirmă că toate cele trei compartimente de bază amintite, programe scolare, profesori, elevi au fost distruse în totalitate, că li s-au bulversat întelesul, directia, existenta. Ca si după decembrie 1989, nu se poate vorbi de „revolutie”, „reformă”, „schimbare”, cuvinte extrase din discursul propagandistic, ci de asasinat în toată regula: scoala stalinizată, profesorii si elevii, cei mai buni, băgati la închisoare, cei rămasi, tinuti sub aspră supraveghere, adesea cu securist la poartă. Deocamdată, comandourile kremlinizate din conducerea statului îsi atintiseră privirile de vasilisc spre vîrfurile si ramurile maiestuoase ale etnicului, ca în anii imediat următori să fie atins trunchiul si apoi rădăcinile, ceea ce s-a înfăptuit prin deportările masive de populatie si prin extinderea zonelor celulare, sub presiunea a două evenimente importante, unul intern: socializarea fortată a agriculturii, al doilea extern: ridicarea Cortinei de Fier după anii '50. Orice scoală de pe cuprinsul întregii tări a pătimit din greu între 1947-1949, pierzîndu-si oamenii de valoare. Au fost înlocuiti cu „venitúri”, cum ar spune Eminescu (mai ales că s-a introdus în mare parte învătămîntul în limba lui Lenin si a lui Stalin) si aruncati în somaj sau direct în moarte. Pînă si învătătorul meu de sat, Mihai Simionescu, acela care ne învăta cîntece patriotice pentru serbările de sfîrsit de an desfăsurate la Crucea monumentului eroilor, unde erau inscriptionate numele celor căzuti pe front, dintre părintii si rudele noastre, a fost alungat si înlocuit cu un activist de partid; ca să nu mai vorbesc de Liceul National din Iasi, unde mi-am făcut studiile: profesorii Ocneanu (filozofie), Tăzlăuanu (Anatomie), Papastopol si Bălteanu (Istorie), Rascu (Geografie), Gliga (Muzică) au fost înhătati de securitate si de moarte, rînd pe rînd, în acel scurt interval de timp. Nu-l cunosc pe autor decît prin intermediul cărtii Tăblitele de săpun de la Itset – Ip.Dar cele narate în legătură cu anii săi de liceu, „Traian Doda”, de unde s-a constituit nucleul lotului celor 22 de elevi de la patru unităti de învătămînt mediu din Caransebes si Lugoj, se aseamănă pînă la identitate cu cele întîmplate la liceul meu din Iasi. „Eram la vîrsta elanurilor tineretii, ne mărturiseste autorul, si trăiam cu ardoare sentimentul că aveam obligatia morală de a reface măcar în parte ceea ce fusese cîndva România Mare sau de a păstra ceea ce mai rămăsese din ea. Ne iubeam cu ardoare tara si neamul si eram în stare să ne dăm viata pentru ele. În acest spirit am fost educat si eu si regretatul meu prieten si coleg Obrejan Ion. Simteam nevoia de a ne împotrivi unui proces de degradare morală prin educatia făcută la orele de curs politic introduse atunci în scoală. .."

De altminteri

"LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Şi pisicul Fricot are patru lăbuţe. Cîte lăbuţe au Isidore şi Fricot? DOMNUL BĂTRÎN: Impreună sau fiecare? JEAN (lui Berenger): Viaţa-i o luptă, e laş cine refuză lupta. LOGICIANUL: Impreună sau fiecare - e totuna! BERENGER (lui Jean): Ce pot face? Sînt dezarmat. JEAN: Dar înarmează-te, dragul meu, înarmează-te! DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului, după ce s-a chinuit reflectînd): Opt. Opt lăbuţe. LOGICIANUL: Logica duce la calculul mental. DOMNUL BĂTRÎN: Are multe faţete! BERENGER (lui Jean): Şi unde să găsesc armele? LOGICIANUL: Logica nu cunoaşte limite! JEAN: In tine însuţi. Prin voinţa proprie. BERENGER: Ce arme? LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Vei vedea... JEAN (lui Berenger): Armele răbdării, ale culturii, armele inteligenţei. (Berenger cască.) Trebuie să devii un spirit vioi şi strălucitor. Mai întîi, pune-te la punct. BERENGER: Cum să mă pun la punct? LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Acum iau două lăbuţe de la aceste pisici. Cîte lăbuţe au mai rămas? DOMNUL BĂTRÎN: E complicat. BERENGER: E complicat. LOGICIANUL: Ba nu, din contră, e simplu. DOMNUL BĂTRÎN: O fi simplu pentru dumneata, dar nu şi pentru mine. BERENGER (lui Jean): O fi uşor pentru tine, dar nu şi pentru mine. LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Dar faceţi un efort de gîndire, zău aşa. Haide, concentraţi-vă! JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voinţă, zău aşa. Hai, concentrează-te!.... ..LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Luaţi o foaie de hîrtie şi calculaţi. Dacă scazi şase lăbuţe de la două pisici, cu cîte lăbuţe rămîne fiecare pisică? DOMNUL BĂTRÎN: Aşteptaţi un moment... (Scoate o hîrtie din buzunar şi-ncepe să calculeze.) JEAN: Iată ce trebuie să faci: te îmbraci cumsecade, te bărbiereşti zilnic şi-ţi pui cămaşă curată. BERENGER: Costă scump spălatul cămăşilor... JEAN: Economiseşti de la băutură. Asta pentru aspectul exterior: pălărie, o cravată ca asta pe care ţi-am dat-o, un costum elegant şi pantofii daţi bine cu cremă. (Enumerînd elementele vestimentare, Jean arată spre propria-i pălărie, cravată, cămaşă, pantofi.) DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Există mai multe soluţii posibile. LOGICIANUL: Spuneţi! BERENGER: Şi după aceea? Spune. LOGICIANUL:Vă ascult. BERENGER: Te ascult. JEAN (lui Berenger): Eşti un timid, însă nu lipsit de calităţi. BERENGER: Eu? Calităţi? JEAN: Pune-le-n valoare. Trebuie să fii la curent cu totul. Fii la curent cu evenimentele literare şi culturale ale epocii. DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): O primă posibilitate: o pisică poate să aibă patru labe, iar cealaltă - două. BERENGER (lui Jean): Am atît de puţin timp liber. LOGICIANUL: Ai calităţi, ar fi de-ajuns să ţi le pui în valoare. JEAN: Profită de atît de puţinul timp liber, nu-l lăsa să se piardă fără folos. DOMNUL BĂTRÎN: N-am avut vreme să mi le fructific. Toată viaţa mea am fost funcţionar. LOGICIANUL: Intotdeauna se poate găsi timp pentru educaţie. JEAN (lui Berenger): Timp se găseşte. BERENGER: Acuma-i prea tîrziu."
...DOMNUL BĂTRÎN: Dacă iei două lăbuţe din opt, de la două pisici... JEAN: Chiar în momentul ăsta se joacă una. Nu lăsa să-ţi scape prilejul. DOMNUL BĂTRÎN: Am putea avea o pisică cu şase lăbuţe... JEAN: Ar fi o excelentă iniţiere în viaţa artistică a vremii noastre. DOMNUL BĂTRÎN: ...şi o alta fără nici o lăbuţă. BERENGER: Ai dreptate, ai dreptate. Mă voi pune la punct cum ai spus. LOGICIANUL: In cazul acesta va fi vorba de-o pisică privilegiată.

Concludént

"LOGICIANUL (către Domnul Bătrîn): Iată, deci, un silogism exemplar. „Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare cîte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sînt pisici."
DOMNUL BĂTRÎN: Dar şi cîinele meu tot patru labe are.
LOGICIANUL: Atunci e pisică.
BERENGER (lui Jean): Eu de-abia mai am putere să trăiesc. Cred că nici n-am chef de viaţa.
DOMNUL BĂTRÎN (către Logician, după ce a reflectat îndelung): Care va să zică, logic, cîinele meu e o pisică.
LOGICIANUL: Logic, da. Insă şi contrariul e la fel de adevărat.
BERENGER (lui Jean): Mă apasă singurătatea. Ca şi societatea.
JEAN: Te contrazici. Cine te apasă: solitudinea sau multitudinea? Zici că eşti un gînditor, dar n-ai nici o logică.
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): E foarte frumoasă logica.
LOGICIANUL: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.
BERENGER (lui Jean): E anormal să trăieşti.
JEAN: Dimpotrivă. Nimic nu e mai natural. Dovada: toată lumea trăieşte. BERENGER: Dar morţii sînt mai numeroşi decît viii. Iar numărul morţilor creşte. Viii sînt rari.
JEAN: Morţii nu există, e cazul s-o spunem!... Ah! ah! (Rîde-n hohote.) Şi morţii te îngreunează? Cum poţi să simţi pe umeri greutatea a ceva care nu există?... BERENGER: Mă întreb şi eu dacă exist sau nu!
JEAN: Dragul meu, nu exişti fiindcă nu gîndeşti. Ia gîndeşte-te un pic, să vezi cum exişti.
LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Alt silogism: „Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică".
DOMNUL BĂTRÎN: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate. LOGICIANUL: Păi vezi...
JEAN (lui Berenger): In fond, eşti un farsor. Un mincinos. Spui că viaţa nu te interesează, numai că - totuşi- cineva te interesează.
BERENGER: Cine?
JEAN: Coleguţa de birou care a trecut pe-aici adineauri. Eşti îndrăgostit de ea!
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică.
LOGICIANUL: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt."

Lost in Translation

Last year I went fishing with Salvador Dali. He was using a dotted line. He caught every other fish... (Steven Wright)
I would never die for my beliefs because I might be wrong... (Bertrand Russell)
I'm an idealist. I don't know where I'm going, but I'm on my way... (Carl Sandburg)
I'm still an atheist, thank God...( Luis Bunuel)
One man that has a mind and knows it can always beat ten men who haven't and don't... (George Bernard Shaw )
Great spirits have always found violent opposition from mediocrities. The latter cannot understand it when a man does not thoughtlessly submit to hereditary prejudices, but honestly and courageously uses his intelligence and fulfills the duty to express the results of his thought in clear form...( Albert Einstein)
I never teach my pupils. I only attempt to provide the conditions in which they can learn. ..(Albert Einstein)
Experience teaches only the teachable... (Aldous Huxley )
The true teacher defends his pupils against his own personal influence... (Amos Bronson Alcott )
An Englishman thinks he is moral when he is only uncomfortable... (George Bernard Shaw)

Sense and Sensibility

The family of Dashwood had long been settled in Sussex. Their estate was large, and their residence was at Norland Park, in the centre of their property, where, for many generations, they had lived in so respectable a manner as to engage the general good opinion of their surrounding acquaintance. The late owner of this estate was a single man, who lived to a very advanced age, and who for many years of his life, had a constant companion and housekeeper in his sister. But her death, which happened ten years before his own, produced a great alteration in his home; for to supply her loss, he invited and received into his house the family of his nephew Mr. Henry Dashwood, the legal inheritor of the Norland estate, and the person to whom he intended to bequeath it. In the society of his nephew and niece, and their children, the old Gentleman's days were comfortably spent. His attachment to them all increased. The constant attention of Mr. and Mrs. Henry Dashwood to his wishes, which proceeded not merely from interest, but from goodness of heart, gave him every degree of solid comfort which his age could receive; and the cheerfulness of the children added a relish to his existence. By a former marriage, Mr. Henry Dashwood had one son: by his present lady, three daughters. The son, a steady respectable young man, was amply provided for by the fortune of his mother, which had been large, and half of which devolved on him on his coming of age. By his own marriage, likewise, which happened soon afterwards, he added to his wealth. To him therefore the succession to the Norland estate was not so really important as to his sisters; for their fortune, independent of what might arise to them from their father's inheriting that property, could be but small. Their mother had nothing, and their father only seven thousand pounds in his own disposal; for the remaining moiety of his first wife's fortune was also secured to her child, and he had only a life-interest in it.

A light man

April 4, 1857. – I have changed my sky without changing my mind. I resume these old notes in a new world. I hardly know of what use they are; but it’s easier to stick to the habit than to drop it. I have been at home now a week – at home, forsooth! And yet, after all, it is home. I am dejected, I am bored, I am blue. How can a man be more at home than that? Nevertheless, I am the citizen of a great country, and for that matter, of a great city. I walked to-day some ten miles or so along Broadway, and, on the whole, I don’t blush for my native land. We are a capable race and a good-looking withal; and I don’t see why we shouldn’t prosper as well as another. This, by the way, ought to be a very encouraging reflection. A capable fellow and a good-looking withal; I don’t see why he shouldn’t die a millionaire. At all events he must do something. When a man has, at thirty-two, a net income of considerably less than nothing, he can scarcely hope to overtake a fortune before he himself is overtaken by age and philosophy – two deplorable impediments. I am afraid that one of them has already planted itself in my path. What am I? What do I wish? Whither do I tend? What do I believe? I am constantly beset by these impertinent whisperings. Formerly it was enough that I was Maximus Austin; that I was endowed with a cheerful mind and a good digestion; that one day or another, when I had come to the end, I should return to America and begin at the beginning; that, meanwhile, existence was sweet in – in the Rue Tronchet. But now! Has the sweetness really passed out of life? Have I eaten the plums and left nothing but the bread and milk and corn-starch, or whatever the horrible concoction is? – I had it to-day for dinner. Pleasure, at least, I imagine – pleasure pure and simple, pleasure crude, brutal, and vulgar – this poor flimsy delusion has lost all its charm. I shall never again care for certain things – nor indeed for certain persons. Of such things, of such persons, I firmly maintain, however, that I never was an enthusiastic votary. It would be more to my credit, I suppose, if I had been. More would be forgiven me if I had loved a little more, if into all my folly and egotism I had put a little more naïveté and sincerity. Well, I did the best I could; I was at once too bad and too good for it all. At present, it’s far enough off ; I have put the sea between us; I am stranded. I sit high and dry, scanning the horizon for a friendly sail, or waiting for a high tide to set me afloat. The wave of pleasure has deposited me here in the sand. Shall I owe my rescue to the wave of pain? At moments I feel a kind of longing to expiate my stupid little sins. I see, as through a glass, darkly, the beauty of labour and love. Decidedly, I am willing to work. It’s written.
7th. – My sail is in sight; it’s at hand; I have all but boarded the vessel. I received this morning a letter from the best man in the world. Here it is:–
DEAR MAX – I see this very moment, in the old newspaper which had already passed through my hands without yielding up its most precious item, the announcement of your arrival in New York. To think of your having perhaps missed the welcome you had a right to expect from me! Here it is, dear Max – as cordial as you please. When I say I have just read of your arrival, I mean that twenty minutes have elapsed by the clock.