high touch

.."..Modernismului posomorît şi pesimist, cu poezia lui golită de „răspuns uman”, îi ia locul o postmodernitate integratoare, sofisticată şi simplă, intelectuală şi bazic umană în acelaşi timp. Lumea se schimbă în jurul nostru pe zi ce trece. Cum ar putea să stea pe loc literatura? În contexte noi, marile ei teme cer o continuă regîndire. Timpul, spaţiul, universul, viaţa şi moartea sînt mistere tot mai mari cu cît aflăm mai multe despre ele. Tehnica nu spulberă „a lumii taină”, ci dimpotrivă, cantitatea ei de necunoscut, de „taină” e tot mai mare şi, poate pentru prima dată, chiar omul cel mai inteligent e depăşit de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ar mai putea oare cineva astăzi să scrie o De rerum natura contemporană? Poate că temerarul ar începe poemul nu ca Lucreţiu cu triumful lui Epicur, ci cu al lui Einstein şi nu despre atomi ar vorbi, ci despre fractali sau „catastrofe” şi nu despre „simulacrele” din somn sau cele „naturale”, ci despre simulacrele maşinăriilor. Dar, asta, sînt sigură, ar păstra-n urzeală „elogiul poeziei” (chiar de-ar suna a-njurătură!)..."..

Timpul ca pseudonim

"Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al iraţionalului. Ce i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frămîntă subteran viaţa? De cîte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc. Teologii sînt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui conştientă. Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii.
Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i a atribuit dintru început."

Asfinţit de Europă, răsărit de Asie

"-Luaţi aminte, toate neamurile de păsări, rosti doamna cu mantilă violet şi mănuşi albe, ca de-acum înainte să nu mai aflăm la nimeni sminteală: singure numai dropiile din Valahia şi Scitia Minor pot da numele de regină şi Dropie magică unei surate de-a lor. Dropiile din Bulgaria să renunţe la gînduri de uzurparea legendei, fiindcă nimeni din neamul lor nu s-a lăsat dat flăcărilor pe Rugul Sfânt. Cocorii de jertfă, făceţi-vă datoria! Nicu Gange, depui înscrisurile în mâinile stareţei sfintei mănăstiri Celic-Dere din Dobrogea.
Rostind acestea, doamna în mantilă violet şi cu mănuşi albe se pierdu spre fundul lacului, sau poate în constelaţiile răsturnate, puii de zeu egiptean se retraseră în fântâna cu mir, ierburile şi lanurile de grâu se umplură de arome puternice. Din toate zările năvăli miros de pelin. Şi, peste el, mirosul îndurerat al ovăzului sălbatic. O crenguţă de negară, rănită cândva de un bob de grindină, căzu c-un pocnet sec. Alta îi luă locul, şovăind, dar nu-şi duse împlinirea până la capăt. Rămase pe drumul ei ireal, asemeni crucilor de pe toată întinderea câmpiei, care lăsau grâul să le lunece pe sub braţele lor de piatră spre alte şiruri de gorgane purtând nume de cai, de oi, de fiare sălbatice şi foarte rar de oameni. Pe una din ele sta scris că fusese ridicată în cinstea sergentului Ion, căzut, probabil, în lupte, cu gândul la lanul lui de grâu. "

Sediţiúne

...."Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent… Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni…”. Cam asta spune el despre 1956. După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pînă la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani...."

Etnológic

..."Greu de înteles astăzi, după scurgerea timpului la care se adaugă efectele politizante ale autoritătilor de stergere a memoriei, ce s-a întîmplat în momentul asa-zisei reforme culturale (1948), cu întregul sistem al învătămîntului: programe scolare, profesori si elevi. Dar supravietuitorii si documentele de arhivă confirmă că toate cele trei compartimente de bază amintite, programe scolare, profesori, elevi au fost distruse în totalitate, că li s-au bulversat întelesul, directia, existenta. Ca si după decembrie 1989, nu se poate vorbi de „revolutie”, „reformă”, „schimbare”, cuvinte extrase din discursul propagandistic, ci de asasinat în toată regula: scoala stalinizată, profesorii si elevii, cei mai buni, băgati la închisoare, cei rămasi, tinuti sub aspră supraveghere, adesea cu securist la poartă. Deocamdată, comandourile kremlinizate din conducerea statului îsi atintiseră privirile de vasilisc spre vîrfurile si ramurile maiestuoase ale etnicului, ca în anii imediat următori să fie atins trunchiul si apoi rădăcinile, ceea ce s-a înfăptuit prin deportările masive de populatie si prin extinderea zonelor celulare, sub presiunea a două evenimente importante, unul intern: socializarea fortată a agriculturii, al doilea extern: ridicarea Cortinei de Fier după anii '50. Orice scoală de pe cuprinsul întregii tări a pătimit din greu între 1947-1949, pierzîndu-si oamenii de valoare. Au fost înlocuiti cu „venitúri”, cum ar spune Eminescu (mai ales că s-a introdus în mare parte învătămîntul în limba lui Lenin si a lui Stalin) si aruncati în somaj sau direct în moarte. Pînă si învătătorul meu de sat, Mihai Simionescu, acela care ne învăta cîntece patriotice pentru serbările de sfîrsit de an desfăsurate la Crucea monumentului eroilor, unde erau inscriptionate numele celor căzuti pe front, dintre părintii si rudele noastre, a fost alungat si înlocuit cu un activist de partid; ca să nu mai vorbesc de Liceul National din Iasi, unde mi-am făcut studiile: profesorii Ocneanu (filozofie), Tăzlăuanu (Anatomie), Papastopol si Bălteanu (Istorie), Rascu (Geografie), Gliga (Muzică) au fost înhătati de securitate si de moarte, rînd pe rînd, în acel scurt interval de timp. Nu-l cunosc pe autor decît prin intermediul cărtii Tăblitele de săpun de la Itset – Ip.Dar cele narate în legătură cu anii săi de liceu, „Traian Doda”, de unde s-a constituit nucleul lotului celor 22 de elevi de la patru unităti de învătămînt mediu din Caransebes si Lugoj, se aseamănă pînă la identitate cu cele întîmplate la liceul meu din Iasi. „Eram la vîrsta elanurilor tineretii, ne mărturiseste autorul, si trăiam cu ardoare sentimentul că aveam obligatia morală de a reface măcar în parte ceea ce fusese cîndva România Mare sau de a păstra ceea ce mai rămăsese din ea. Ne iubeam cu ardoare tara si neamul si eram în stare să ne dăm viata pentru ele. În acest spirit am fost educat si eu si regretatul meu prieten si coleg Obrejan Ion. Simteam nevoia de a ne împotrivi unui proces de degradare morală prin educatia făcută la orele de curs politic introduse atunci în scoală. .."

De altminteri

"LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Şi pisicul Fricot are patru lăbuţe. Cîte lăbuţe au Isidore şi Fricot? DOMNUL BĂTRÎN: Impreună sau fiecare? JEAN (lui Berenger): Viaţa-i o luptă, e laş cine refuză lupta. LOGICIANUL: Impreună sau fiecare - e totuna! BERENGER (lui Jean): Ce pot face? Sînt dezarmat. JEAN: Dar înarmează-te, dragul meu, înarmează-te! DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului, după ce s-a chinuit reflectînd): Opt. Opt lăbuţe. LOGICIANUL: Logica duce la calculul mental. DOMNUL BĂTRÎN: Are multe faţete! BERENGER (lui Jean): Şi unde să găsesc armele? LOGICIANUL: Logica nu cunoaşte limite! JEAN: In tine însuţi. Prin voinţa proprie. BERENGER: Ce arme? LOGICIANUL (Domnului Bâtrîn): Vei vedea... JEAN (lui Berenger): Armele răbdării, ale culturii, armele inteligenţei. (Berenger cască.) Trebuie să devii un spirit vioi şi strălucitor. Mai întîi, pune-te la punct. BERENGER: Cum să mă pun la punct? LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Acum iau două lăbuţe de la aceste pisici. Cîte lăbuţe au mai rămas? DOMNUL BĂTRÎN: E complicat. BERENGER: E complicat. LOGICIANUL: Ba nu, din contră, e simplu. DOMNUL BĂTRÎN: O fi simplu pentru dumneata, dar nu şi pentru mine. BERENGER (lui Jean): O fi uşor pentru tine, dar nu şi pentru mine. LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Dar faceţi un efort de gîndire, zău aşa. Haide, concentraţi-vă! JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voinţă, zău aşa. Hai, concentrează-te!.... ..LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Luaţi o foaie de hîrtie şi calculaţi. Dacă scazi şase lăbuţe de la două pisici, cu cîte lăbuţe rămîne fiecare pisică? DOMNUL BĂTRÎN: Aşteptaţi un moment... (Scoate o hîrtie din buzunar şi-ncepe să calculeze.) JEAN: Iată ce trebuie să faci: te îmbraci cumsecade, te bărbiereşti zilnic şi-ţi pui cămaşă curată. BERENGER: Costă scump spălatul cămăşilor... JEAN: Economiseşti de la băutură. Asta pentru aspectul exterior: pălărie, o cravată ca asta pe care ţi-am dat-o, un costum elegant şi pantofii daţi bine cu cremă. (Enumerînd elementele vestimentare, Jean arată spre propria-i pălărie, cravată, cămaşă, pantofi.) DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Există mai multe soluţii posibile. LOGICIANUL: Spuneţi! BERENGER: Şi după aceea? Spune. LOGICIANUL:Vă ascult. BERENGER: Te ascult. JEAN (lui Berenger): Eşti un timid, însă nu lipsit de calităţi. BERENGER: Eu? Calităţi? JEAN: Pune-le-n valoare. Trebuie să fii la curent cu totul. Fii la curent cu evenimentele literare şi culturale ale epocii. DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): O primă posibilitate: o pisică poate să aibă patru labe, iar cealaltă - două. BERENGER (lui Jean): Am atît de puţin timp liber. LOGICIANUL: Ai calităţi, ar fi de-ajuns să ţi le pui în valoare. JEAN: Profită de atît de puţinul timp liber, nu-l lăsa să se piardă fără folos. DOMNUL BĂTRÎN: N-am avut vreme să mi le fructific. Toată viaţa mea am fost funcţionar. LOGICIANUL: Intotdeauna se poate găsi timp pentru educaţie. JEAN (lui Berenger): Timp se găseşte. BERENGER: Acuma-i prea tîrziu."
...DOMNUL BĂTRÎN: Dacă iei două lăbuţe din opt, de la două pisici... JEAN: Chiar în momentul ăsta se joacă una. Nu lăsa să-ţi scape prilejul. DOMNUL BĂTRÎN: Am putea avea o pisică cu şase lăbuţe... JEAN: Ar fi o excelentă iniţiere în viaţa artistică a vremii noastre. DOMNUL BĂTRÎN: ...şi o alta fără nici o lăbuţă. BERENGER: Ai dreptate, ai dreptate. Mă voi pune la punct cum ai spus. LOGICIANUL: In cazul acesta va fi vorba de-o pisică privilegiată.

Concludént

"LOGICIANUL (către Domnul Bătrîn): Iată, deci, un silogism exemplar. „Pisica are patru labe. Isidore şi Fricot au fiecare cîte patru labe. Deci Isidore şi Fricot sînt pisici."
DOMNUL BĂTRÎN: Dar şi cîinele meu tot patru labe are.
LOGICIANUL: Atunci e pisică.
BERENGER (lui Jean): Eu de-abia mai am putere să trăiesc. Cred că nici n-am chef de viaţa.
DOMNUL BĂTRÎN (către Logician, după ce a reflectat îndelung): Care va să zică, logic, cîinele meu e o pisică.
LOGICIANUL: Logic, da. Insă şi contrariul e la fel de adevărat.
BERENGER (lui Jean): Mă apasă singurătatea. Ca şi societatea.
JEAN: Te contrazici. Cine te apasă: solitudinea sau multitudinea? Zici că eşti un gînditor, dar n-ai nici o logică.
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): E foarte frumoasă logica.
LOGICIANUL: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.
BERENGER (lui Jean): E anormal să trăieşti.
JEAN: Dimpotrivă. Nimic nu e mai natural. Dovada: toată lumea trăieşte. BERENGER: Dar morţii sînt mai numeroşi decît viii. Iar numărul morţilor creşte. Viii sînt rari.
JEAN: Morţii nu există, e cazul s-o spunem!... Ah! ah! (Rîde-n hohote.) Şi morţii te îngreunează? Cum poţi să simţi pe umeri greutatea a ceva care nu există?... BERENGER: Mă întreb şi eu dacă exist sau nu!
JEAN: Dragul meu, nu exişti fiindcă nu gîndeşti. Ia gîndeşte-te un pic, să vezi cum exişti.
LOGICIANUL (Domnului Bătrîn): Alt silogism: „Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică".
DOMNUL BĂTRÎN: Şi are patru labe. Asta aşa-i, pe motanul meu îl cheamă Socrate. LOGICIANUL: Păi vezi...
JEAN (lui Berenger): In fond, eşti un farsor. Un mincinos. Spui că viaţa nu te interesează, numai că - totuşi- cineva te interesează.
BERENGER: Cine?
JEAN: Coleguţa de birou care a trecut pe-aici adineauri. Eşti îndrăgostit de ea!
DOMNUL BĂTRÎN (Logicianului): Care va să zică Socrate a fost pisică.
LOGICIANUL: Logica tocmai ne-a revelat acest fapt."

Lost in Translation

Last year I went fishing with Salvador Dali. He was using a dotted line. He caught every other fish... (Steven Wright)
I would never die for my beliefs because I might be wrong... (Bertrand Russell)
I'm an idealist. I don't know where I'm going, but I'm on my way... (Carl Sandburg)
I'm still an atheist, thank God...( Luis Bunuel)
One man that has a mind and knows it can always beat ten men who haven't and don't... (George Bernard Shaw )
Great spirits have always found violent opposition from mediocrities. The latter cannot understand it when a man does not thoughtlessly submit to hereditary prejudices, but honestly and courageously uses his intelligence and fulfills the duty to express the results of his thought in clear form...( Albert Einstein)
I never teach my pupils. I only attempt to provide the conditions in which they can learn. ..(Albert Einstein)
Experience teaches only the teachable... (Aldous Huxley )
The true teacher defends his pupils against his own personal influence... (Amos Bronson Alcott )
An Englishman thinks he is moral when he is only uncomfortable... (George Bernard Shaw)

Sense and Sensibility

The family of Dashwood had long been settled in Sussex. Their estate was large, and their residence was at Norland Park, in the centre of their property, where, for many generations, they had lived in so respectable a manner as to engage the general good opinion of their surrounding acquaintance. The late owner of this estate was a single man, who lived to a very advanced age, and who for many years of his life, had a constant companion and housekeeper in his sister. But her death, which happened ten years before his own, produced a great alteration in his home; for to supply her loss, he invited and received into his house the family of his nephew Mr. Henry Dashwood, the legal inheritor of the Norland estate, and the person to whom he intended to bequeath it. In the society of his nephew and niece, and their children, the old Gentleman's days were comfortably spent. His attachment to them all increased. The constant attention of Mr. and Mrs. Henry Dashwood to his wishes, which proceeded not merely from interest, but from goodness of heart, gave him every degree of solid comfort which his age could receive; and the cheerfulness of the children added a relish to his existence. By a former marriage, Mr. Henry Dashwood had one son: by his present lady, three daughters. The son, a steady respectable young man, was amply provided for by the fortune of his mother, which had been large, and half of which devolved on him on his coming of age. By his own marriage, likewise, which happened soon afterwards, he added to his wealth. To him therefore the succession to the Norland estate was not so really important as to his sisters; for their fortune, independent of what might arise to them from their father's inheriting that property, could be but small. Their mother had nothing, and their father only seven thousand pounds in his own disposal; for the remaining moiety of his first wife's fortune was also secured to her child, and he had only a life-interest in it.

A light man

April 4, 1857. – I have changed my sky without changing my mind. I resume these old notes in a new world. I hardly know of what use they are; but it’s easier to stick to the habit than to drop it. I have been at home now a week – at home, forsooth! And yet, after all, it is home. I am dejected, I am bored, I am blue. How can a man be more at home than that? Nevertheless, I am the citizen of a great country, and for that matter, of a great city. I walked to-day some ten miles or so along Broadway, and, on the whole, I don’t blush for my native land. We are a capable race and a good-looking withal; and I don’t see why we shouldn’t prosper as well as another. This, by the way, ought to be a very encouraging reflection. A capable fellow and a good-looking withal; I don’t see why he shouldn’t die a millionaire. At all events he must do something. When a man has, at thirty-two, a net income of considerably less than nothing, he can scarcely hope to overtake a fortune before he himself is overtaken by age and philosophy – two deplorable impediments. I am afraid that one of them has already planted itself in my path. What am I? What do I wish? Whither do I tend? What do I believe? I am constantly beset by these impertinent whisperings. Formerly it was enough that I was Maximus Austin; that I was endowed with a cheerful mind and a good digestion; that one day or another, when I had come to the end, I should return to America and begin at the beginning; that, meanwhile, existence was sweet in – in the Rue Tronchet. But now! Has the sweetness really passed out of life? Have I eaten the plums and left nothing but the bread and milk and corn-starch, or whatever the horrible concoction is? – I had it to-day for dinner. Pleasure, at least, I imagine – pleasure pure and simple, pleasure crude, brutal, and vulgar – this poor flimsy delusion has lost all its charm. I shall never again care for certain things – nor indeed for certain persons. Of such things, of such persons, I firmly maintain, however, that I never was an enthusiastic votary. It would be more to my credit, I suppose, if I had been. More would be forgiven me if I had loved a little more, if into all my folly and egotism I had put a little more naïveté and sincerity. Well, I did the best I could; I was at once too bad and too good for it all. At present, it’s far enough off ; I have put the sea between us; I am stranded. I sit high and dry, scanning the horizon for a friendly sail, or waiting for a high tide to set me afloat. The wave of pleasure has deposited me here in the sand. Shall I owe my rescue to the wave of pain? At moments I feel a kind of longing to expiate my stupid little sins. I see, as through a glass, darkly, the beauty of labour and love. Decidedly, I am willing to work. It’s written.
7th. – My sail is in sight; it’s at hand; I have all but boarded the vessel. I received this morning a letter from the best man in the world. Here it is:–
DEAR MAX – I see this very moment, in the old newspaper which had already passed through my hands without yielding up its most precious item, the announcement of your arrival in New York. To think of your having perhaps missed the welcome you had a right to expect from me! Here it is, dear Max – as cordial as you please. When I say I have just read of your arrival, I mean that twenty minutes have elapsed by the clock.

Flowers

• Mrs. Dalloway said she would buy the flowers herself.

For Lucy had her work cut out for her. The doors would be taken off their hinges; Rumpelmayer’s men were coming. And then, thought Clarissa Dalloway, what a morning—fresh as if issued to children on a beach.
What a lark! What a plunge! For so it had always seemed to her, when, with a little squeak of the hinges, which she could hear now, she had burst open the French windows and plunged at Bourton into the open air. How fresh, how calm, stiller than this of course, the air was in the early morning; like the flap of a wave; the kiss of a wave; chill and sharp and yet (for a girl of eighteen as she then was) solemn, feeling as she did, standing there at the open window, that something awful was about to happen; looking at the flowers, at the trees with the smoke winding off them and the rooks rising, falling; standing and looking until Peter Walsh said, “Musing among the vegetables?”—was that it?—“I prefer men to cauliflowers”—was that it? He must have said it at breakfast one morning when she had gone out on to the terrace—Peter Walsh. He would be back from India one of these days, June or July, she forgot which, for his letters were awfully dull; it was his sayings one remembered; his eyes, his pocket-knife, his smile, his grumpiness and, when millions of things had utterly vanished—how strange it was!—a few sayings like this about cabbages.

The Waves

The sun had not yet risen. The sea was indistinguishable from the sky, except that the sea was slightly creased as if a cloth had wrinkles in it. Gradually as the sky whitened a dark line lay on the horizon dividing the sea from the sky and the grey cloth became barred with thick strokes moving, one after another, beneath the surface, following each other, pursuing each other, perpetually.
As they neared the shore each bar rose, heaped itself, broke and swept a thin veil of white water across the sand. The wave paused, and then drew out again, sighing like a sleeper whose breath comes and goes unconsciously. Gradually the dark bar on the horizon became clear as if the sediment in an old wine-bottle had sunk and left the glass green. Behind it, too, the sky cleared as if the white sediment there had sunk, or as if the arm of a woman couched beneath the horizon had raised a lamp and flat bars of white, green and yellow spread across the sky like the blades of a fan. Then she raised her lamp higher and the air seemed to become fibrous and to tear away from the green surface flickering and flaming in red and yellow fibres like the smoky fire that roars from a bonfire. Gradually the fibres of the burning bonfire were fused into one haze, one incandescence which lifted the weight of the woollen grey sky on top of it and turned it to a million atoms of soft blue. The surface of the sea slowly became transparent and lay rippling and sparkling until the dark stripes were almost rubbed out. Slowly the arm that held the lamp raised it higher and then higher until a broad flame became visible; an arc of fire burnt on the rim of the horizon, and all round it the sea blazed gold.

Hegel in France

Neither Idealism Nor Materialism
Marxists in the 1920s paid tribute to the German dialectician. Among the reasons suggested by Koyré for the lack of interest in Hegel were the obscurity of Hegel's writing, the strength of Cartesian and Kantian philosophical traditions, Hegel's Protestantism, but, above all, the incredulity of the French toward Hegel's "strict identity of logical synthesis and historical becoming." [3] On the contrary for French rationalists, history was separate from reason or logic, which was eternal, outside time. If this was the situation, how can we account for the abrupt turn to Hegel in the 1940s? In the eyes of many converts to Hegel, the catastrophic defeat of France in 1940 had discredited liberal-bourgeois intellectual and political traditions, leaving the nation in a conceptual vacuum. The only moral force left in France, on the eve of the Liberation, came from the Resistance movement, which had been dominated by politically progressive groups. In the estimate of Henri Lefebvre, after the Liberation, there was no longer bourgeois thought calling itself such."[4] The experience of the war and the Resistance "transformed the basic givens of intellectual life in France: the themes of reflection, the problems, concepts, and attitudes."[5] After 1944, there was a longing for basic renewal, social, political, and intellectual. With a combined socialist and Communist vote reaching a majority, intellectuals harbored the dream of imminent and radical social transformation. During the hopeful but finally disillusioning post-war years, the "decisive philosophical event" was the discovery of the Hegelian dialectics There were thus direct links between the collapse of the old bourgeois world, the expectations of socialism, and the emergence of interest in Hegel.

Le Rire

Nous nous mouvons parmi des généralités et des symboles, comme en un champ clos où notre force se mesure utilement avec d'autres forces ; et fascinés par l'action, attirés par elle, pour notre plus grand bien, sur le terrain qu'elle s'est choisi, nous vivons dans une zone mitoyenne entre les choses et nous, extérieurement aux choses, extérieurement aussi à nous‑mêmes. Mais de loin en loin, par distraction, la nature suscite des âmes plus détachées de la vie. Je ne parle pas de ce détachement voulu, raisonné, systématique, qui est oeuvre de réflexion et de philosophie. Je parle d'un détachement naturel, inné à la structure du sens ou de la conscience, et qui se manifeste tout de suite par une manière virginale, en quelque sorte, de voir, d'entendre ou de penser. Si ce détachement était complet, si l'âme n'adhérait plus à l'action par aucune de ses perceptions, elle serait l'âme d'un artiste comme le monde n'en a point vu encore. Elle excellerait dans tous les arts à la fois, ou plutôt elle les fondrait tous en un seul. Elle apercevrait toutes choses dans leur pureté originelle, aussi bien les formes, les couleurs et les sons du monde matériel que les plus subtils mouvements de la vie intérieure. Mais c'est trop demander à la nature. Pour ceux mêmes d'entre nous qu'elle a faits artistes, c'est accidentellement, et d'un seul côté, qu'elle a soulevé le voile. C'est dans une direction seulement qu'elle a oublié d'attacher la perception au besoin. Et comme chaque direction correspond à ce que nous appelons un sens, c'est par un de ses sens, et par ce sens seulement, que l'artiste est ordinairement voué à l'art. De là, à l'origine, la diversité des arts. De là aussi la spécialité des prédispositions. Celui‑là s'attachera aux couleurs et aux formes, et comme il aime la couleur pour la couleur, la forme pour la forme, comme il les perçoit pour elles et non pour lui, c'est la vie intérieure des choses qu'il verra transparaître à travers leurs formes et leurs couleurs. Il la fera entrer peu à peu dans notre perception d'abord déconcertée. Pour un moment au moins, il nous détachera des préjugés de forme et de couleur qui s'interposaient entre notre oeil et la réalité. Et il réalisera ainsi la plus haute...

Des choses que l'on peut révoquer en doute

Supposons donc maintenant que nous sommes endormis, et que toutes ces particularités, à savoir que nous ouvrons les yeux, que nous branlons la tête, que nous étendons les mains, et choses semblables, ne sont que de fausses illusions; et pensons que peut-être nos mains ni tout notre corps ne sont pas tels que nous les voyons. Toutefois il faut au moins avouer que les choses qui nous sont représentées dans le sommeil sont comme des tableaux et des peintures qui ne peuvent être formées qu'à la ressemblance de quelque chose de réel et de véritable, et qu'ainsi, pour le moins, ces choses générales, à savoir des yeux, une tête, des mains et tout un corps, ne sont pas choses imaginaires, mais réelles et existantes. Car de vrai les peintres, lors même qu'ils s'étudient avec le plus d'artifice à représenter des sirènes et des satyres par des figures bizarres et extraordinaires, ne peuvent toutefois leur donner des formes et des natures entièrement nouvelles, mais font seulement un certain mélange et composition des membres de divers animaux; ou bien si peut-être leur imagination est assez extravagante pour inventer quelque chose de si nouveau que jamais on n'ait rien vu de semblable, et qu'ainsi leur ouvrage représente une chose purement feinte et absolument fausse, certes à tout le moins les couleurs dont ils les composent doivent-elles être véritables.
(§6) Et par la même raison, encore que ces choses générales, à savoir un corps, des yeux, une tête, des mains, et autres semblables, pussent être imaginaires,

(play, 1909)

The hall at Dedborough Park. Entrance at left from the vestibule, main approach to the house, etc. Entrance centre from the terrace, gardens, park itself, etc. Entrance at right from other reception-rooms, ‘saloon’, etc. BANKS, the Butler, comes in from left, ushering LORD JOHN, and a minute afterwards LADY SANDGATE appears, entering from the terrace with a folded telegram in her hand.
BANKS
No, my lord, no stranger has arrived. But I’ll see if anyone has come in – or who has. (Then as he perceives LADY SANDGATE, who has not heard the foregoing.) Lord John, my lady. (Exit BANKS to left.)
LORD JOHN
I luckily find you at least, Lady Sandgate – they tell me Theign’s off somewhere.
LADY SANDGATE
Only in the park: open to-day for a school-feast from Dedborough – as you may have made out from the avenue; giving good advice, at the top of his lungs, to four hundred and fifty children.
LORD JOHN
(Amused.) Oh, he’s so great on such occasions that I’m sorry to be missing it.
LADY SANDGATE
I’ve had to miss it – I’ve just left them. But he had even then been going on for twenty minutes, and I dare say that if you care to take a look you’ll find him still at it.

The outcry

“No, my lord,” Banks had replied, “no stranger has yet arrived. But I’ll see if any one has come in – or who has.” As he spoke, however, he observed Lady Sandgate’s approach to the hall by the entrance giving upon the great terrace, and addressed her on her passing the threshold. “Lord John, my lady.” With which, his duty majestically performed, he retired to the quarter – that of the main access to the spacious centre of the house – from which he had ushered the visitor. This personage, facing Lady Sandgate as she paused there a moment framed by the large doorway to the outer expanses, the small pinkish paper of a folded telegram in her hand, had partly before him, as an immediate effect, the high wide interior, still breathing the quiet air and the fair panelled security of the couple of hushed and stored centuries, in which certain of the reputed treasures of Dedborough Place beautifully disposed themselves; and then, through ample apertures and beyond the stately stone outworks of the great seated and supported house – uplifting terrace, balanced, balustraded steps and containing basins where splash and spray were at rest – all the rich composed extension of garden and lawn and park. An ancient, an assured elegance seemed to reign; pictures and preserved ‘pieces’, cabinets and tapestries, spoke, each for itself, of fine selection and high distinction; while the originals of the old portraits, in more or less deserved salience, hung over the happy scene as the sworn members of a great guild might have sat, on the beautiful April day, at one of their annual feasts. Such was the setting confirmed by generous time, but the handsome woman of considerably more than forty whose entrance had all but coincided with that of Lord John either belonged, for the eye, to no such complacent company or enjoyed a relation to it in which the odd twists and turns of history must have been more frequent than any dull avenue or easy sequence. Lady Sandgate was shiningly modern, and perhaps at no point more so than by the effect of her express repudiation of a mundane future certain to be more and more offensive to women of real quality and of formed taste. Clearly, at any rate, in her hands, the clue to the antique confidence had lost itself, and repose, however founded, had given way to curiosity – that is to speculation – however disguised. She might have consented, or even attained, to being but gracefully stupid, but she would presumably have confessed, if put on her trial for restlessness or for intelligence, that she was, after all, almost clever enough to be vulgar. Unmistakably, moreover, she had still, with her fine stature, her disciplined figure, her cherished complexion, her bright important hair, her kind bold eyes and her large constant smile, the degree of beauty that might pretend to put every other question by.
Lord John addressed her as with a significant manner.....