Ghosts

Mrs. Alving [bending over him]. It has been a dreadful fancy of yours, Oswald--nothing but a fancy. You have not been able to bear all this excitement. But now you shall have a long rest; at home with your own mother, my own blessed boy. Everything you point to you shall have, just as when you were a little child. There now! That crisis is over now. You see how easily it passed. Oh! I was sure it would----- And do you see, Oswald, what a lovely day we are going to have? Brilliant sunshine! Now you will really be able to see your home.
[She goes to the table and puts the lamp out. Sunrise. The glacier and the snow-peaks in the background glow in the morning light.]
Oswald [sits in the arm-chair with his back towards the landscape, without moving. Suddenly he says:] Mother, give me the sun.
Mrs. Alving [by the table, starts and looks at him.]. What do you say?
Oswald [repeats, in a dull toneless voice:] The sun. The sun.
Mrs. Alving [goes to him]. Oswald, what is the matter with you? [ Oswald seems to shrink together in the chair; all his muscles relax; his face is expressionless, his eyes have a glassy stare. MRS. ALVINGis quivering with terror]. What is this? [shrieks.] Oswald, what is the matter with you?
[Falls on her knees beside him and shakes him]. Oswald, Oswald! look at me! Don't you know me?
Oswald [tonelessly as before]. The sun. The sun.
Mrs. Alving [springs up in despair, intwines her hands in her hair and shrieks]. I can't bear it [whispers as though petrified] I can't bear it! Never! [Suddenly.] Where
has he got them? [Fumbles hastily in his breast.] Here! [Shrinks back a few steps and screams.] No, no, no! Yes!--No, no!
[She stands a few steps him with her hands twisted in her hair, and stares at him in speechless terror.]
Oswald [sits motionless as before and says:] The sun. The sun.

The Philosophers and the Animals

HE IS WAITING at the gate when her flight comes in. Two years have passed since he last saw his mother; despite himself, he is shocked at how she has aged. Her hair, which had had streaks of gray in it, is now entirely white; her shoulders stoop; her flesh has grown flabby. They have never been a demonstrative family. A hug, a few murmured words, and the business of greeting is done. In silence they follow the flow of travelers to the baggage hall, pick up her
suitcase, and set off on the ninety-minute drive.
“A long flight,” he remarks. “You must be exhausted.”
“Ready to sleep,” she says; and indeed, en route, she falls asleep briefly, her head slumped against the window.
At six o'clock, as it is growing dark, they pull up in front of his home in suburban Waltham. His wife Norma and the children appear on the porch. In a show of affection that must cost her a great deal, Norma holds her arms out wide and says, “Elizabeth!” The two women embrace; then the children, in their well- brought-up though more subdued fashion, follow suit. Elizabeth Costello the novelist will be staying with them for the three days of her visit to Appleton College. It is not a period he is looking forward to. His wife and his mother do not get on. It would be better were she to stay at a hotel, but he cannot bring himself to suggest that. Hostilities are renewed almost at once. Norma has prepared a light supper. His mother notices that only three places have been.....

Logic and philosophy

.. While logically proper names (words such as "this" or "that" which refer to sensations of which an agent is immediately aware) do have referents associated with them, descriptive phrases (such as "the smallest number less than pi") should be viewed as a collection of quantifiers (such as "all" and "some") and propositional functions (such as "x is a number"). As such, they are not to be viewed as referring terms but, rather, as "incomplete symbols." In other words, they should be viewed as symbols that take on meaning within appropriate contexts, but that are meaningless in isolation. Thus, in the sentence
(1) The present King of France is bald, the definite description "The present King of France" plays a role quite different from that of a proper name such as "Scott" in the sentence
(2) Scott is bald.
Letting K abbreviate the predicate "is a present King of France" and B abbreviate the predicate "is bald," Russell assigns sentence (1) the logical form
(1′) There is an x such that (i) Kx, (ii) for any y, if Ky then y=x, and (iii) Bx.
Alternatively, in the notation of the predicate calculus, we have
(1″) ∃x[(Kx & ∀y(Ky → y=x)) & Bx].
In contrast, by allowing s to abbreviate the name "Scott," Russell assigns sentence (2) the very different logical form
(2′) Bs.
This distinction between various logical forms allows Russell to explain three important puzzles. The first concerns the operation of the Law of Excluded Middle and how this law relates to denoting terms. According to one reading of the Law of Excluded Middle, it must be the case that either "The present King of France is bald" is true or "The present King of France is not bald" is true. But if so, both sentences appear to entail the existence of a present King of France, clearly an undesirable result. Russell's analysis shows how this conclusion can be avoided. By appealing to analysis (1′), it follows that there is a way to deny (1) without being committed to the existence of a present King of France, namely by accepting that "It is not the case that there exists a present King of France who is bald" is true.
The second puzzle concerns the Law of Identity as it operates in (so-called) opaque contexts. Even though "Scott is the author of Waverley" is true, it does not follow that the two referring terms "Scott" and "the author of Waverley" are interchangeable in every situation. Thus although "George IV wanted to know whether Scott was the the author of Waverley" is true, "George IV wanted to know whether Scott was Scott" is, presumably, false. Russell's distinction between the logical forms associated with the use of proper names and definite descriptions shows why this is so.
To see this we once again let s abbreviate the name "Scott." We also let w abbreviate "Waverley" and A abbreviate the two-place predicate "is the author of." It then follows that the sentence
(3) s=s is not at all equivalent to the sentence
(4) ∃x[Axw & ∀y(Ayw → y=x) & x=s].
The third puzzle relates to true negative existential claims, such as the claim "The golden mountain does not exist." Here, once again, by treating definite descriptions as having a logical form distinct from that of proper names, Russell is able to give an account of how a speaker may be committed to the truth of a negative existential without also being committed to the belief that the subject term has reference. That is, the claim that Scott does not exist is false since
(5) ~∃x(x=s) is self-contradictory. (After all, there must exist at least one thing that is identical to s since it is a logical truth that s is identical to itself!) In contrast, the claim that a golden mountain does not exist may be true since, assuming that G abbreviates the predicate "is golden" and M abbreviates the predicate "is a mountain," there is nothing contradictory about
(6) ~∃x(Gx & Mx).
Russell's emphasis upon logical analysis also had consequences for his metaphysics. ...

Determinism and Chaos

3.3 Determinism and Chaos
If the world were governed by strictly deterministic laws, might it still look as though indeterminism reigns? This is one of the difficult questions that chaos theory raises for the epistemology of determinism.
A deterministic chaotic system has, roughly speaking, two salient features: (i) the evolution of the system over a long time period effectively mimics a random or stochastic process—it lacks predictability or computability in some appropriate sense; (ii) two systems with nearly identical initial states will have radically divergent future developments, within a finite (and typically, short) timespan. We will use “randomness” to denote the first feature, and “sensitive dependence on initial conditions” (SDIC) for the latter. Definitions of chaos may focus on either or both of these properties; Batterman (1993) argues that only (ii) provides an appropriate basis for defining chaotic systems.
A simple and very important example of a chaotic system in both randomness and SDIC terms is the Newtonian dynamics of a pool table with a convex obstacle (or obstacles) (Sinai 1970 and others). See Figure ...

The story in it

The weather had turned so much worse that the rest of the day was certainly lost. The wind had risen and the storm gathered force; they gave from time to time a thump at the firm windows and dashed even against those protected by the verandah their vicious splotches of rain. Beyond the lawn, beyond the cliff, the great wet brush of the sky dipped deep into the sea. But the lawn, already vivid with the touch of May, showed a violence of watered green; the budding shrubs and trees repeated the note as they tossed their thick masses, and the cold, troubled light, filling the pretty drawing-room, marked the spring afternoon as sufficiently young. The two ladies seated there in silence could pursue without difficulty – as well as, clearly, without interruption – their respective tasks; a confidence expressed, when the noise of the wind allowed it to be heard, by the sharp scratch of Mrs Dyott’s pen at the table where she was busy with letters.
Her visitor, settled on a small sofa that, with a palm-tree, a screen, a stool, a stand, a bowl of flowers and three photographs in silver frames, had been arranged near the light wood-fire as a choice ‘corner’ – Maud Blessingbourne, her guest, turned audibly, though at intervals neither brief nor regular, the leaves of a book covered in lemon-coloured paper and not yet despoiled of a certain fresh crispness. This effect of the volume, for the eye, would have made it, as presumably the newest French novel – and evidently, from the attitude of the reader, ‘good’ – consort happily with the special tone of the room, a consistent air of selection and suppression, one of the finer aesthetic evolutions. If Mrs Dyott was fond of ancient French furniture, and distinctly difficult about it, her inmates could be fond – with whatever critical cocks of charming dark-braided heads over slender sloping shoulders – of modern French authors. Nothing had passed for half an hour – nothing, at least, to be exact, .............

.

Mutaţii Rimbaldiene

......"Socialismul, spunea M.D., e o continuă dărîmare de statui": Carol I, Stalin, Gheorghiu-Dej, Vasile Roaită... "Adevărul umblă cu capul spart", iar "scriitorii sînt transferaţi la secţiile de cosmetică ale Puterii, întru împopoţonarea Urîtului, întru fardarea Minciunii, întru proslăvirea Mediocrităţii". Vîntul protocronismului "usucă tot ce întîlneşte în cale", în timp ce "biserici înălţate de domni pămînteni sînt făcute una cu pămîntul", scrie Dinescu în, repet, acelaşi martie '89. "Pseudonimul foamei se cheamă acum alimentaţie ştiinţifică şi raţională", într-un oraş şi într-o ţară în care "miliţienii sînt mai deşi ca porumbeii". "De 20 de ani încoace în ziarele noastre apar aceleaşi fotografii grosolan retuşate. Se zdrăngănesc aceleaşi deşelate fraze, singurul spaţiu cu adevărat viu fiind cel destinat anunţurilor mortuare". Totul vădeşte, s-ar putea conchide, cu vorbele lui Dinescu, "forţa şi superioritatea stîngii româneşti asupra dreptului roman"...
Expresivitatea şi vigoarea de-a dreptul cioraniene, în punctele de vîrf, ale acestor sintagme şi metafore de diagnostic politic (şi am luat doar cîteva mostre), din textele lui M. Dinescu (care nu e un filosof, are prea mulţi incuri pentru asta, însă are din plin darul verbului) mă îndeamnă să fac pe profetul în urbea mea şi să spun: Atenţie! Ochii pe Dinescu! Acest Gavroche al poeziei vecinie tînăr şi feroce, cu tropii săi de bună stîngă, care merge şnur şi la export, e, ţineţi minte ce va spun, tartor şi în proză, şi mult m-aş mira să nu vină tare, acuş-acuş, şi pe acest teren (că maidan nu pot să-i spun, ceva tot mişcă, vezi Dilema cu romanul).
Acum, că-i zi aniversară şi face o vîrstă pe jumătate rotundă, îi adresez de la această înaltă rubrică strămoşeasca urare: să trăieşti, bătrîne tînăr poet şi straşnic prozator latent, nu fi leneş şi nu te face că lucrezi, ci chiar lucrează, sapă, sapă, pînă dai iarăşi de apă. La mulţi ani şi să fim veseli, cum ne cere tovarăşul nostru Rabelais.
George PRUTEANU
Dilema, nr. 149, 17 nov. 1995

Autrui

."..Cependant, il est nécessaire d’établir une distinction entre autre et autrui. Disons simplement que si tout autrui est un autre, l’inverse n’est pas vrai. L’autre, ce peut être un autre homme mais ce peut-être aussi Dieu, un animal, voire un objet matériel tandis qu’autrui est toujours un individu humain. Plus encore, c’est cet individu humain envisagé comme alter ego. La question fondamentale qui est à la source de la problématisation d’autrui est la suivante : Comment se peut-il qu’existe un autre que moi que je découvre parmi les choses et qui pourtant, comme moi, est un ego (un sujet) ? Comment peut-il y avoir un ego qui ne soit pas mon ego. On ne doit pas se masquer les fondements d’une telle formulation de la question car celle-ci ne peut être posée ainsi que dans la mesure où le sujet est pensé comme point de départ absolu de la pensée philosophique. C’est parce qu’est mise en doute l’existence des choses qui me sont extérieures et que « je » suis la seule chose certaine qu’autrui devient un problème et ce d’autant plus que lui aussi doit être une chose pensante. C’est donc tout simplement parce qu’ils n’avaient pas pensé le sujet comme les classiques et les modernes, que les Grecs (et les médiévaux) ne pouvaient thématiser autrui. Mais ce n’est pas dire qu’ils concevaient uniquement l’autre comme une catégorie de la pensée ou une catégorie logique. Lorsque Platon se demande « Comment si le tout existe, chaque chose peut exister séparément ? », lorsque donc il pose la question de l’identité et de la différence, celle-ci a aussi immédiatement une portée morale et politique. Il en va de même pour Aristote lorsqu’il se demande si le rapport à autrui appartient à l’essence de l’homme ? La question de l’altérité entre les hommes se posait avant tout pour les Grecs dans les termes de la vie sociale et politique (cf. l’exemple classique de l’étranger, du non-Grec considéré comme « barbare »)". .......
.

Ten rules

Ten rules for writing fiction

Ten rules for writing fiction (part two)

Inequality

Adiacente

Fotografíi

Variațiúni

Rostirea implineste conexiunea esentiala rationament-obiect. Usoarele dereglari ale recunoasterii pot fi insotite de o oboseala care este caracteristica. Daca atribuirea corecta intra in conflict cu o falsa asertiune, apare starea de incertitudine care poate fi foarte neplacuta si care ne reaminteste de tulburarea pe care o ai in vis atunci cand nu reusesti sa executi o miscare pe care stii ca trebuie s-o faci. Constiinta nu ajunge a trece de fapt la actiune, aceasta scena stranie pe care crezi ca ai trait-o deja nu o poti situa in trecut, nici sa o confirmi in prezent - este noua. De aici cheltuirea unei energii excesive, neproportionata, in aparenta, cu cauza. De aici oboseala. Intr-un cuvant, constiinta este absorbita de indoiala. Desigur, cea mai elementara indoiala, nu aceea pe care inteligenta noastra exersata sa-i sustina argumentul o indica pentru sau contra. In conflictul rapid aparut, nu se mai remarca auto-suspectarea constiintei. Atestarea s-a adeverit a fi imposibila intr-un punct care a facut esecul afirmatiei. Ezitarea castiga din aproape in aproape –lucrurile cele mai sigure se clatina. Astfel ca dezacordul nu este rezolvat, noi elemente continua sa treaca in constiinta, care le separa cu mai putina promptitudine si siguranta. De aici un sentiment de jena insuportabil care merge pana la angoasa iar reprezentarea ambigua, ramane neangajata niciuneia dintre caile trecutului sau ale prezentului. Interogarea nu este calitate reala, identitatea acestei reprezentari este puterea ea insasi a constiintei, trebuie stiut daca ea se va impresiona, va domina situatia sau va renunta la aceasta actiune. Pentru a iesi din aceasta criza individul este obligat sa faca un efort enorm care il epuizeaza si distruge. La un pas, angoasa tragica a constiintei se simpte determinata sa abdice. Afirmatia iese dintr-o forma de vertij, subiectul incearca sa delimiteze dezastrul, isi poarta indoiala cand catre o clasa de optiuni cand spre alta. In van, de altfel manii, ticuri, fobii, nu sunt paliative, ele aduc o oarecare eliberare dar nu repausul. Astfel ca oroarea indoielii devine naturala constiintei. Incertitudinea este pericolul suprem, pentru ca ea ameninta baza intregului edificiu mintal. Dogmatismul si lenea intelectuala nu sunt adesea decat mijloace primitive la care personalitatile slabe si meschine recurg pentru a para acesta primejdie. Rezulta ca afirmarile constiintei rudimentare vor fi inainte de orice imediate, indiferent de obiectul lor. Judecata coincide cu obiectul numai daca este si pronuntata -constiinta este preocupata sa afirme, nu ce afirma. Rationamentul va fi intr-un mod neevoluat actul prin care constiinta se afirma, dar numai in vederea propriei consistente. Certitudinea corespunde unei tendiinte elementare. adevarul unei tendinte secundare; derivata tardiva si in consecinta,( dupa o lege invocata deja), fragila si gata sa dispara. Imaginile sunt atat de vii incat ele aduc instantaneu asentimentul, ele se leaga intre ele cu o forta si cu o asemenea rapiditate incat nu apare nici o fisura prin care sa patrunda indoiala. Un predicat oarecare va putea intotdeauna sa fie atribuit unui subiect, iar daca este observat in acelasi timp prin puterea unei anume analogii el va restitui prezentul spiritului. Rationamentul cauzal urmeaza liniile de forta create de imagini. Necesitatea conexiunii limiteaza, la origine, acesta inchegare a reprezentarilor si nu este unicul efect fatal al obisnuintei. Prin urmare confirmarea nu va tina cont de exigentele ratiunii, decat in cea mai mica masura posibila.

Pasul

În dulcele stil clasic

- 'Nichita Stanescu

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

.

Amurgul

-“Se spune că Diogene s ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...”

-“Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atîtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
Religia i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră... Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii.

De cîte ori îmi vine n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atîtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”

-“Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro contra firii.
Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s au aşezat. Atît ca situaţie reală, cît şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvîrşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer.
Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decît prin intervenţia de mobilitate pe care o introduce neastîmpărul paradoxului. Ce i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sînge în Logică şi o suferinţă a formelor?
Semnul hotărîtor că misticii n au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.

Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surîde lui însuşi...

Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii.” Emil Cioran

Pasáje

Nichita Stanescu

I

Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie; mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei (nedivine); mi-am spălat inima.

VI

După cele văzute, mi-am îngăduit să-mi aduc aminte de sala Picasso de la muzeul de artă din Praga. Atunci, cu zece ani în urmă, nu-mi plăcuse. Acum, după zece ani, şi mai ales după ce am devenit cult, pot să exprim nuanţat sentimentul acela de respingere.
În cazul perioadei cubiste a lui Picasso (reprezentat cu câteva zeci de tablouri în muzeul praghez) funcţiunea exagerării îşi pierduse caracterul genuin. Nu mai aveam de-a face cu exagerarea realului, cu ideea de real. Ci cu exagerarea exagerării.
Şi dacă arta este independentă de obiectul prin care se exprimă folosindu-l ca vehicul: Sculptura - piatra, Pictura - culoarea, Muzica - sonul, Poezia - cuvântul, atunci când Poezia îşi propune ca material de expresie însăşi poezia, nu mai avem de-a face cu poezie, ci cu meta-poezie. Poezia este meta-lingvistică şi muzica autentică este meta-sonoră. Dar o meta-poezie şi o meta-sculptură ar depăşi întru totul criteriul uman.
Ne vom afla în situaţia savantului care a uitat tabla înmulţirii.
Să nu uităm că aerul este acela care susţine aripa.
Să nu uităm că singura exagerare suportabilă în adunarea lui unu cu unu nu este aceea că fac doi, ci aceea că se pot aduna unu cu unu.

XIII

După ce am văzut „Pieta” de Michelangelo, am devenit un om cult.
Pieta este un sistem de referinţă.
A fi cult înseamnă a avea un criteriu. De exemplu: ochiul este criteriul luminii.
XIV

Starea de levitaţie a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului.
Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete.
Unghie cu retină.

Violét

George Bacovia

---

Amurg violet

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.