On Denoting

Matière et Mémoire

ochiul lui Homer

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

Genetic differences

General intelligence is an important human quantitative trait that accounts for much of the variation in diverse cognitive abilities. Individual differences in intelligence are strongly associated with many important life outcomes, including educational and occupational attainments, income, health and lifespan. Data from twin and family studies are consistent with a high heritability of intelligence, but this inference has been controversial.

Generations

'The Harry Potter franchise may be among the few to achieve this in real-time and not in the reflections of popular culture historians. The Beatles, Doors, Dylan, Hendrix and others were popular in their time but only later were described as anthems of a generation. A few days of rock & roll in the mud of upstate New York gave rise to what would be dubbed the ‘Woodstock generation’. And, there are the events – the Cold War, Cuban Missile Crisis, space program, multiple assassinations, Vietnam War, and Watergate all believed to have affected older baby boomer attitudes toward institutions and the political process. For younger baby boomers the end of the Vietnam War, the crumbling of the Soviet Union, Star Trek, and later Star Wars, the Iran Hostage Crisis, the introduction of the PC, the launch of MTV and of course the Internet provided story lines of good and evil as well as evidence about the power of technology to drive continuous change. How will Harry Potter affect or reflect a generation? In the near term there might be the fleeting impacts on style affecting everything from haircuts, clothes to eyeglasses. But what will Harry’s Generation take away as values and stories that will help them make sense of the world is an important question for politicians, business leaders and social scientists. As with countless stories before Harry Potter there will continue to be good and evil. There are heroes too. Not the lone heroes of previous generations – John Wayne, Captain Kirk and even the first Harry – Dirty Harry. Potter is determined yet collaborative, cerebral but takes action. Harry Potter has mentors and friends that do more than support him, they are collaborators that are integral to his success. The ‘system’ is not necessarily an enemy, instead there are rules to be learned in order to succeed.'

art as product

Aristotle thought that a good life is one spent in contemplation, exercising reason, and acquiring knowledge; Plato that the good life is a harmonious life achieved through order and balance. Neither of these ancient ideas requires that a wonderful life have any impact at all. Most people’s opinions, so far as these are self-conscious and articulate, ignore impact in the same way. Many of them think that a life devoted to the love of a god or gods is the finest life to lead, and a great many including many who do not share that opinion think the same of a life lived in inherited traditions and steeped in the satisfactions of conviviality, friendship, and family. All these lives have, for most people who want them, subjective value: they bring satisfaction. But so far as we think them objectively good—so far as it would make sense to want to find satisfaction in such lives—it is the performance rather than the product value of living that way that counts. Philosophers used to speculate about what they called the meaning of life. (That is now the job of mystics and comedians.) It is difficult to find enough product value in most people’s lives to suppose that they have meaning through their impact. Yes, but if it were not for some lives, penicillin would not have been discovered so soon and King Lear would never have been written. Still, if we measure a life’s value by its consequence, all but a few lives would have no value, and the great value of some other lives—of a carpenter who pounded nails into a playhouse on the Thames—would be only accidental. On any plausible view of what is truly wonderful in almost any human life, impact hardly comes into the story at all.

prezentáre

Zeci de scriitori au fost arestaţi. Au fost arestaţi Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, nenumăraţi… sunt liste întregi. La un moment dat Petre Pandrea, care se afla în închisoare la Aiud, a întocmit o evidenţă a scriitorilor închişi, explicând că aceştia sunt atât de numeroşi, încât s-ar putea constitui o Societate a Scriitorilor Români din închisori. Scriitorii închişi din motive politice erau maltrataţi până la exterminare. Vasile Voiculescu, imaginaţi-vă asta, un om inofensiv, care nu făcuse decât să scrie literatură, care era de profesie medic şi care practica la bătrâneţe medicina gratuit, pentru săraci, din bunătate, un om de o bunătate impresionantă, este arestat la peste şaptezeci de ani. Acestui om bătrân, cu barbă albă, arestat în timpul nopţii, îi este răscolită casa şi i se confiscă manuscrisele, texte cu care azi ne mândrim, Sonetele închipuite ale lui Shakespeare, povestirile şi altele, iar scriitorul este dus, la o vârstă înaintată în închisoare, bătut, sunt câteva relatări despre modul cum era bătut: i se aşeza o scândură pe piept şi era lovit cu barosul, ca să nu rămână urme ale loviturilor, dar să fie distrus în interior. De altfel, la scurtă vreme după ce a ieşit din închisoare, a şi murit de plămâni. Toate lucrurile astea sunt zguduitoare. Ceilalţi scriitori, rămaşi în libertate, se simţeau intimidaţi de tot ceea ce se întâmpla. Merită admiraţie eroismul discret cu care Lucian Blaga a rezistat în faţa acestor presiuni şi n-a vrut să colaboreze cu regimul comunist.

Found Poems

He cultivated the spectacular, dressed in a bizarre
Mixture of European fashions and relieved his dark attire
With a sash or plume of unexpected

And violent red. In his pale, dry face
The equally vivid color of his lips
May perhaps not have been nature’s work alone…

Born under a conjunction of Saturn and Jupiter,
Wallenstein’s stars gave him a peculiar mixture
Of weakness and strength, vice and virtue.

Changeable in his humors, quarrelsome,
Friendless, and cruel. So far the analysis
Of Johan Kepler

From the position of the stars over Hermanice
At four in the afternoon on September 14th 1583,
When Wallenstein was born.

time passing

Last year, two researchers from the Paris School of Economics, writing in the Philosophical Transactions of the Royal Society B, promoted a new theory about how we perceive time. “Instead of considering an ‘internal timer’ that gives rise to differences in time perception,” they wrote, “we adopt the idea that individuals ‘experience’ time.” A big part of that experience is emotions, and the researchers theorize that the more positive an anticipated emotion, the slower that time will pass. If a person is waiting for something pleasant to occur, say, opening presents on Christmas morning or entering a warm Metro station after a long, chilly walk, she will experience positive emotions like joy that will improve the situation. Time will seem to expand, and she will experience impatience. But if a person is awaiting a negative experience, like a trip to the dentist or having to make that chilly walk, she will experience experience negative emotions such as grief or frustration. Time will seem to pass more quickly, but she will undergo anxiety. “Time is not absolute,” the researchers write, “but can rather have a certain ‘elasticity’ or the person, which will depend on the kind of emotions she experiences.”

Compoziţie sociálă

"Momentul iunie 1958, retragerea trupelor sovietice, mi-a atras atenţia mai ales printr-un cuvânt ce apărea în documentele de partid şi care mi se părea, din punct de vedere semantic, straşnic de comic, nebănuindu-i, însă, şi sensurile uşor tragice: „împăciuitorism“. Rezoluţia Plenarei din iunie 1958 cerea „demascarea şi smulgerea din rădăcini a împăciuitorismului“ de care era acuzat rectorul nostru, un academician biolog, şi de care aveau să fie acuzaţi curând, în „demascările“ publice organizate de partid, universitari, oameni de cultură sau artişti. A fost contextul în care, la 12 martie 1959, în marea sală a Căminului 303 din Cotroceni, sub conducerea prim-secretarului pe Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Florian Dănălache, s-a organizat o asemenea „demascare“. Timp de 12 ore, în faţa a mii de studenţi, judecarea profesorilor noştri s-a făcut cu acuze brutale şi hilare şi cu apostrofări mitocăneşti, ajungându-se până la sugerarea unor atitudini filonaziste. Replici demne ale dascălilor Pippidi, Berza şi Nestor au fost aplaudate nu o dată la scenă deschisă. În cele din urmă aceştia au invocat numele meu, eu refuzând să-i acuz, solidarizându-mă, dimpotrivă, cu cauza profesorilor. Trei săptămâni mai târziu, o altă „demascare“ a fost organizată în Facultatea de Istorie, pentru sancţionarea mea. Capetele de acuzare care au condus la excluderea mea din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi la exmatricularea din facultate au fost: împăciuitorism, antisovietism, apartenenţa la un grup spiritualist, elitism, precum şi faptul că nu fusesem pionier."

Analític

"Procesul de afectare a atitudinilor si reprezentarilor sociale, a constiintei comune constituie un proces continuu, spun studiile, dureaza cel putin doua-trei generatii. Incerc sa explic ca imaginea pe care o avem despre acesti mentori ai nostri nu e completa, ei furnizau numai o parte din ce gindeau si produceau, ofereau adesea un comportament de fatada. Conservau adesea, in culise, laturi mult mai bogate si mai nuantate ale gindirii lor, uneori opinii opuse celor puse pe chipul exterior si in scrisul lor. Interpretarea operei acestora e, deci, incompleta daca o luam asa cum o gasim in textele tiparite, aprobate de diriguitorii vremii. Trebuie sa marturisesc, insa, ca nu am intilnit o receptivitate deosebita, uneori nici macar un interes simulat. Mai degraba indiferenta. Daca nu dezaprobare explicita, nemascata. Parca nimeni nu vrea sa gindeasca trecutul nostru in toate datele sale, sa-l analizeze si sa-l prelucreze in toata complexitatea sa. O comoditate atotcuprinzatoare s-a intins ca o mantie cognitiva peste spiritul critic moldovenesc, de care sintem atit de mindri."

Tendínțe

Unul dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost şi gânditorul Petre Ţuţea. De numele acestuia se leagă unul dintre puţinele evenimente fericite din istoria puşcăriei, şi anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Ţuţea directorului penitenciarului, prin care ameninţă cu sinuciderea în masă a tuturor deţinuţilor politici. Evenimentul se petrecea prin anul 1958, când conducerea de stat a luat hotărârea de a înfiinţa un centru de reeducare pentru minori (cunoscut ca şcoală de corecţie), dar scopul fiind acoperirea detenţiei politice care există în continuare, însă sub denumirea de „drept comun”. Nimeni din localitate nu îndrăznea să spună ce se petrece acolo şi nimeni nu „vedea” căruţă puşcăriei care ducea morţii la cimitir. La Ocnele Mari au fost exterminaţi prin împuşcare o serie de figuri însemnate ale intelectualităţii româneşti şi oameni simpli, legaţi de idealul luptei anticomuniste, îngropaţi că anonimi în cimitirul Bozeasca. Penitenciarul rămâne în istoria României drept unul dintre cele mai dure centre de detenţie, unde condiţiile insuportabile contribuiau decisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.

jocul ipotezelor

...Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura.Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: "Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul ?"
Brâncuşi: Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva".Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: "Arta este jocul aparenţelor". "Numai atît?!", a zis Brâncuşi.

Eu: "Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său". Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei "Pasărea măiastră". Cînd l-am întrebat, a răspuns:"Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini."

pretéxt

Dacă jurnal înseamnă viaţă înregistrată şi comentată, viaţă de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nici o importanţă. Poetul există şi rămâne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru că, după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există în planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme - mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafrazând o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile întâmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se întâmple. Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decât îndepărtate pretexte pentru gândurile mele. Tot ce spun poate fi lesne combătut, există desigur o poezie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţială, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvântului meu: ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături. Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decât această afirmaţie.

Mai mult de 50 de ani de practică spirituală dubioasă au redus calitatea rostirii filosofice contemporane la un exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai întotdeauna alipit campaniilor ideologice. Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei tari, exact în măsura în care a apărut, masiv promovat, în postura de superstar revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în acelaşi timp acidă şi superficială printre clişee justiţiare şi petarde lingvistice întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, a acelui spirit care nu se lasă şi nu se lasă dus de curente a pus capăt unei tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea adesea criminală în raport cu misiunea pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful a început să magnetizeze ocult şi să atragă fani. Discipolii au fost scutiţi de probele iniţierii, pur şi simplu pentru că noii „filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat baremurile şi au trecut la recrutarea de clone şi cópii.
După 1945, spiritul european a continuat să reţină, vlăguit şi confuz, nomenclatorul profesional al reflexiei. Măcar nominal, filosofii n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, însă filosofii au devenit altceva. Figura solitarului care rosteşte oracular inepţii existenţiale sau refuză să fie clar, invocând o dramă lingvistică privată, a înlocuit statura clasică a filosofului de sistem. În mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, afişând, totuşi, pretenţia unui discurs pentru colectivitate. Filosoful nu mai e alături de, ci deasupra comunităţii pe care o trece prin propriile insatisfacţii şi frustrări personale. Comunitatea trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos al conceptelor progresiste: eliberare, insurgenţă, antialienare. În mare, postura marxistă a câştigat partida, implantând în mijlocul agorei detractori spirituali ai tradiţiei comunitare. Egoul gânditorului e punctul de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. Filosoful pe care societăţile îl caută în momente de criză a dispărut. În locul lui, noul star filosofic, consacrat de busturile fosforescente ale unor Derrida, Foucault sau Chomsky, e exact atât: o replică, un mulaj mai mult sau mai puţin defectuos al nesiguranţei mascate în cultul deconstrucţiei.

Perceptíbil

Altă idiosicrasie, spuneam, este aceea la diversitate, cu accentul compensatoriu pus pe unitate (aici contradicţia lui Noica e flagrantă, cum arată, cu numeroase probe, Al. Paleologu). Urmează idiosincrasia la bunul simţ, confundat, reducţionist, de Noica cu "simţul comun". Or scrie Al. Paleologu (şi nu putem decât să-i dăm dreptate, lui şi maestrului său, Montaigne): "Bunul simţ este filosofia însăşi." Iar mai departe: "Lui Noica i se întâmplă fără voia lui să aibă deseori un imens bun simţ; aceasta îl face să fie filosof (mare, cred eu); dar, cu sau fără voia lui, i se întâmplă cel puţin tot atât de des şi contrariul (si cred că asta îl face să aibă succes)." În fine, ultima, dar poate cea mai evidentă idiosincrasie ar fi, după Al. Paleologu, "apriorismul impacient", altfel spus, citirea şi interpretarea realităţii printr-o grilă de sensuri şi conotaţii dinainte puse în ordine, o citire nepăsătoare şi rapidă. Atunci la ce bun existenţa acestei realităţi, dacă sensul ei ultim (şi singur) stă în sensul conferit dinainte de iluminările noastre lăuntrice? Sigur, fără aceste iluminări realitatea însăşi riscă să se destrame, "dar a o ţine toată viaţa numai aşa, a trece prin lume numai cu ochii închişi, întorcându-i mereu spatele, a nu percepe lucrurile decât parţial, excedat şi agasat, pe motiv că le cauţi sensul şi logos-ul, asta e o cam nefilosofică grabă şi un abuz de apriorism."

Mémoires improvisés.

Echanger signifie, en général, se priver d'une certaine chose pour en obtenir une autre ; par exemple nous avons une valeur, nous la vendons pour en acheter une autre. Mais dans ce drame, je ne vois pas qu'aucun des personnages se prive de quelque chose qui lui appartient, afin d'en obtenir une autre qu'il ne possédait pas. Plutôt que d'un échange, il me semble qu'il s'agit d'un concert. Des âmes très différentes par leurs points de vue, par le but qu'elles poursuivent, trouvent cependant qu'elles ont, en leur possession, dans ce que la scolastique appelle un habitus, le moyen de concerter avec d'autres et de provoquer leur possession, leur habitude, à une richesse qu'ils ne possédaient pas, de sorte que sans se priver, sans se priver d'un bien qu'ils possèdent, ils acquièrent, ils mettent cependant en exploitation, si l'on peut dire, ce bien qu'ils avaient, de manière à lui faire donner des conséquences plus riches ; chacun acquiert une valeur en somme de provocation. De même que dans un concerto la valeur du violon ou de l'alto est provoquée, poussée à son plein exercice, par le dialogue de l'autre violon et du violoncelle. Et le mot Echange aurait plutôt dans ce drame une valeur musicale (...) Les quatre personnages sont inséparables l'un de l'autre, aucun d'eux n'a été conçu séparément, mais en fonction des autres ; par lui-même il serait difficile de savoir ce qu'il est et ce qu'il vaut. II ne vaut et il n'existe que par comparaison avec les trois autres. (...) Alors, dans ce temps artificiel que constitue l'unité classique, les quatre personnages sont ensemble et quoi qu'ils fassent, ils ne peuvent pas éviter d'être ensemble pendant la courte durée du lever du soleil à son coucher, où ils sont réunis. Ce que leur tempérament les obligerait à faire, ils sont emprisonnés, pour ainsi dire, dans la nécessité dramatique, c'est là l'intérêt de la pièce justement. Une idée que j'ai développée plus tard, c'est que dans l'histoire, aussi bien dans l'histoire réelle que dans l'histoire fictive, les personnages sont provoqués par la situation ; ce n'est pas une situation qu'il s'agit de développer au moyen de personnages, ce n'est pas des personnages qui trouvent leur illustration dans une situation, comme c'est le cas dans Shakespeare, c'est une situation donnée comme dans nos classiques qui provoque les personnages eux-mêmes. Alors, l'objet du dramaturge est, complètement rempli, de sorte que les quatre personnages épuisent, pour ainsi dire, la situation que le dramaturge s'est proposée.